“ma cheama sonia vlad am 26 de ani, cancer la stomac si inca sase luni de trait. pe orgoliul meu il cheama patrocle. nu am puteri speciale, am verificat."

"te’ai gândit de o mie de ori la primul lucru pe care l-ai face dacă ai şti că o să mori curând, nu? dar eşti liniştit, n-o să ţi se întâmple tocmai ţie. ai un destin măreţ. aştepţi o minune, ştii că o să vină pentru că aşa se termină toate filmele americane.
boala mi-a deschis ochii. nu contează când mori până la urmă, aşa că le-am încercat pe toate. ai să vezi. sex, droguri, tratamente…am întâlnit o gramadă de lume, ba chiar am reuşit să mă îndrăgostesc. de un bărbat diagnosticat cu hiv. o relaţie total diferită de ce ai crede tu.
nu am priceput niciodată sporturile extreme. senzaţii tari? adrenalina? încercaţi cancerul!"

soni e o carte scrisă de andrei ruse. cu litere mici. am citit-o pe soni în toate locurile posibile (nu foarte multe, ce-i drept, pentru că am terminat-o într-o zi. )- la şcoală pe sub bănci să nu fiu văzută de vreun prof. acasă în pat, înainte de somn, în timp ce am mâncat, la ţigară. peste tot. soni şi-a pus o amprentă majoră. m-a lăsat impresionată şi şocată. a fost o lecţie de viaţă. scriu şi eu cu litere mici, că în soni literele mari nu înseamna n-i-m-i-c. pentru andrei ruse e uşor să scrie despre lucruri atât de mari cu litere mici.

 soni are 26 ani, are cancer la stomac şi încă 6 luni de trăit. sau cel puţin aşa crede ea. era o fată obişnuită, care obişnuia să aibă o relaţie serioasă, care totuşi se terminase destul de recent, o familie normală, un job, o "cea mai bună prietenă". şi aşa din senin: şoc-caner. atunci începe aventura. şocul, groaza. disperarea. voinţa cretină de a dormi cât mai puţin şi a trăi cât mai mult. îşi calculează tot felul de programe, cum să facă să doarmă cât mai puţin. serii de întâmplări, evenimente, oameni noi, etc. 

soni încearcă cu disperare să evadeze. cartea e scrisă cu mult umor, deşi situaţia nu e deloc amuzantă. soni merge cu dana, prietena ei cea mai bună să-şi aleagă chiar ea sicriul, se pune să se pozeze, fac mişto de tipa de acolo, de un taximetrist, scene care într-un alt context sunt foarte funny.  soni nu se opreşte aici. încearcă tot felul de senzaţii tari, trăieşte la maxim, se îndrăgosteşte, riscă. 

(Taximetristul ingrozit, dupa ce afla de boala Soniei, o intreaba):
-da’ cum doamne iarta’ma?
-e, cum? pur si simplu. nu stiti cum e cu cancerul?
-exact asa.
-de la televizor e, va zic eu. am vazut cateva documentare…si-asta face cancer! nu stie lumea, dar asta si tigarile e, fir-ar mama lor!
-pai de la tv mi-a zis si mie ca e…
incercam sa ma abtin cat puteam de mult sa nu rad in hohote. dana la fel, o observasem in oglinda. avea mana pe fata.
-de la televizor, nu?
-daca va zic…mai ales de la prostia aia de OTV.
-aoleu!
-pai da, nu stiati? ca aia emit prost de tot, au niste aparatura d-aia veche, vai mama ei. si cum eu ma uitam in fiecare seara…am patit-o, vedeti?
dana se chircise toata in spate si tremura de ras. din cand in cand mai scoatea niste chicoteli, apoi isi lasa doar gura acoperita de mana ca sa i se vada ochii inlacrimati.
-vai, da’ nu plangeti doamna, doriti un servetel?s-a sesizat imediat soferul.
-nu, nu, multumesc…doar ca…mi-e greu acum sa reaud povestea, i-a raspuns dana silabisind.
-doamne pazeste!! a exclamat taximetristul, inchinandu-se in fata bisericii de la obor. dar cum? si nu faceti tratamente d-astea?
-ba fac, de-aia nu mai am nici par!
-aoleu!
-asta e viata, ce sa-i facem acum? am concluzionat eu.
-da, mama ei, da’ cum se intampla…am auzit-o si pe-asta! si de la OTV ziceti, nu?
-de la OTV, de la Acasa, mi-a dat doctorul o lista. le stia bine, ca mai sunt cazuri.
-da’ la acasa ce-are, doamna?
-tot asa! transmisii proaste. cica nici Proteveu’ nu o duce prea bine, dar cu Acasa e pulbere!
-doamne! sa-i spun lu’ nevasta-mea! sarbu asta chiar ca-i al dracu’ de zgarcit…am tot auzit…si cu tratamentele-astea nimic?
-nimic nimic…m-am dus prea tarziu. bine, sanse pot fi, nu zic…da’ mai am cateva luni si acum ma gandeam sa vad cum ma-ngrop si eu…ca omul.
-doamne, da’ ce-a ajuns lumea asta…
-macar e bine ca mai aflam si noi. ce, eu daca stiam dinainte ma mai uitam la diaconescu, la d-astea?
-da, dar chiar asa, sa moara oamenii si altii sa faca bani asa? chiar pan-aici? nu e nene! nu mai e viata cu nesatuii astia! si-atat, doar de la tv, asa?
-pai ce-mi trebuia mai mult?
-doamne-ajuta! si taximetristul s-a crucit iar. ce-am ajuns…"

şi atunci apare întrebarea în mintea cititorului. 

"eu ce aş face dacă aş mai avea de trăit doar 6 luni de zile?"

îţi dezvoltă la maxim empatia, capacitatea de a te pune în locul cuiva, te face să o înţelegi pe soni şi totodată să te crezi ea. soni se lipeşte de tine şi-ţi urlă în creieri: "tu? tu ce faci? trăieşti? dar dacă ai avea cancer? ai trăi??" 

îţi dă o lecţie de viaţă. soni e din ce în ce mai rău. soni are coşmaruri, viermele o distruge.

câteva citate: 

sau 

 "in singuratate, orice forma pare sa respire. orice piatra cu anumite configuratii ciudate are ochi. de aceea oamenii singuri lovesc. ca sa nu se indragosteasca de pietre sau de statui."

sau

"cat de genial a fost omul care l-a inventat pe dumnezeu. ma gandesc la un batranel adorabil, la un barbos trist, parasit de nevasta si de copii. dumnezeu? nemernicul e sus pe tavan, inecat in fumul de tigara, uitandu-se cu sila... dumnezeu pana la urma este singura explicatie pe care o accepti. din mila. din caritate fata de tine si fata de cautarile tale fara sens. o forma a unei nebunii, acceptate social, o schizofrenie mitologica." 

sau


“nu e nimic aici in afara dorintei noastre de a muri cat mai tarziu posibil”

sau "iata o intrebare: daca ai putea sa cunosti viitorul, fara sa-l poti schimba cu ceva, ai mai vrea sa il stii?" 

 ar mai fi o grămadă, dar prefer să vă decideţi să citiţi şi voi, şi să vă convingeţi singuri

 iar finalul e unul neaşteptat şi şocant, pe care nu, nu vi-l zic. atât pot să vă zic că e o adevarată lecţie de viaţă. oare chiar trebuie să primim o lecţie din asta, ca să trăim? de ce lăsăm totul pe una din zilele astea pentru că "avem timp?" nu, nu avem timp. nu! şi chiar dacă nu suntem ca soni (care dă impresia puternică de realitate, şi mă face să cred că a existat o soni- defapt e o soni, în fiecare dintre noi). nu avem timp. trebuie să trăim, ACUM.  nu mai târziu. nu mâine. nu peste 5 minute. ACUM.

spusesem şi finalul cărţii dar la cererea lui...da, chiar a lui andrei ruse, l-am şters. 

 şi acum nu pot să mă abţin să vă întreb...voi...voi ce aţi face dacă aţi mai avea de trăit fix 6 luni? vă rog frumos, gândiţi-vă şi răspundeţi-mi sincer, aş fi tare curioasă. 

ps- poza este luată de pe facebook-ul lui andrei ruse.