sâmbătă, 27 martie 2010

Gânduri


Cineva m-a învăţat că orice ar fi trebuie să ai puţină poezie în suflet şi un zâmbet pe faţă. Sunt confuză, nu mai ştiu deloc ce vreau, ce simt, unde mă duc, ce sper. Refuz să simt şi-mi alung gândurile din cap cu o nonşalanţă demnă de invidiat. Nu ştiu niciodată dacă e bine sau nu, nu ştiu dacă am mai trăit aşa ceva. Îmi ocup timpul cu soarele, cu luna, cu joaca, cu piesa care mă obsedează de câteva zile (soundtrackul de la Twilight-river flows in you). 
Uneori sunt atât de egoistă încât reuşesc să mă auto-uimesc. E ciudat, pentru că eu credeam că pe mine nu mă mai miră nimic. Tot ce încerc să fac mai nou e să mă auto controlez, să alung gândurile care nu îmi plac, chestie pe care tot spre surprinderea mea, reuşesc să o fac. Nu reuşesc nici măcar să mai scriu ceva, pentru că îmi vin ideile alandala aşa, şi aparent cel puţin chiar nu reuşesc să le organizez în vreun fel.

Am fost mereu persoana extremelor. Ori da ori ba. Ori tot, ori nimic. Căi de mijloc nu prea am avut, sinceră să fiu. Defapt nici nu am avut nevoie de ele. Pentru că ori am câştigat, ori am pierdut.

Sper să se clarifice totul în viaţa mea şi să nu mai fiu nevoită să fug de propriile mele gânduri...am nevoie de nişte răspunsuri. Uneori îmi doresc să-mi fac un blog anonim, aşa n-ar şti nimeni cine sunt, şi probabil aş scrie mult mai dezinvolt...
P.S-am dat din nou de o piesă care mi-a fost tare dragă. Special needs-Placebo.


...Christine

joi, 25 martie 2010

I know the feeling to be all alone,so let's drink to the fact we're not

-Şi tu?..



-Şi eu... Ţi-a trecut vreodată prin mână vreo sârmă... sau prin picior?


-Nu...


- Deci nu ştii cum e...


-Nu..


-Fii atent!... Întâi îţi intră sârma!... Apoi, câteva secunde nu simţi nimic. După aia, începi să te miri, nu poţi să crezi că ţi s-a întâmplat aşa ceva chiar ţie... apoi... conştientizezi... încă tot nu te doare... pe urmă, te apuci şi începi s-o scoţi...


-Sârma...


-Da, sârma... poţi s-o scoţi cum vrei... încet sau repede... indiferent tot doare.... dacă o scoţi încet, atunci doare constant până termini de scos... şi pe urmă, doare normal...


-Sârma...


-Da! Dacă o scoţi repede, atunci doare foarte tare, dar durează puţin... depinde de ce fel de om eşti...


-Adică sârma...


-Nu, gata cu sârma! Acu' începe durerea de după... Acum începe să usture...


- Sârma?


- Nu! Rana! Rana ustură... te uiţi la ea şi ustură şi doare din ce în ce mai tare...


-Şi pe urmă?


-Pe urmă ce?


-Ce se-ntâmplă pe urmă?


-A, păi pe urmă vine cicatrizarea... Asta durează ceva timp...


-Cicatrizarea...


-Da... teoretic durează vreo şase luni... dar am văzut oameni la care durează şi câte un an sau doi... sau toată viaţa...


- (izbucnind în râs) Cicatrizarea? Fugi, bă d-aici! La mine n-a durat atât. A durat cam 2 săptămâni, a făcut o coajă, s-a uscat şi-a căzut...


-Păi ştiu de ce! N-a fost intens...


-A fost intens.


-Nu, n-a fost intens...


-Da' de unde ştii tu?


-Se vede după tine...


-Ce se vede? Că nu-s intens?


- Da. Nu zic acum, poate greşesc, dar n-a fost ca la mine...


-Da' de unde ştii tu?


-La tine cât a durat?


-Nu ţi-am zis? Două săptămâni.


-Nu... cât ai stat înfipt?


-(pauză) Unde bă să stau înfipt?


- Cât ai stat cu ea?


-Cu cine mă, cu sârma?


-Nu domnule! Cât a durat relaţia? Relaţia ta cu iubita ta?


-(pauză lungă) Aaa... vorbeai in metafore.


miercuri, 24 martie 2010

Până şi soarele e gol.

 Daţi play înainte să citiţi, vă rog.


Pur şi simplu nu pot găsi o explicaţie pentru ce mi se întamplă. Mereu am crezut că eu sunt cea deşteaptă, că am înţeles viaţa mai bine ca celelalte femei şi că NICIODATĂ nu o să cad în capcană. Pe urmă ai apărut tu în viaţa mea şi acum mă simt pierdută. M-am îndragostit iremediabil. Uneori îmi doresc să te alung, să te îndepărtez, dar la fel de mult pe cât doresc asta, cu atât mai mult nu am puterea.
Viaţa este un joc dur şi halucinant, viaţa înseamnă salturi cu paraşuta, înseamnă risc, înseamnă să cazi şi să te ridici, înseamnă alpinism, înseamnă voinţa de a ajunge în punctul tău cel mai înalt şi a te simţi nemulţumit şi neliniştit când nu reuşeşti să o faci.

Uneori prind momentul când pereții nu mai contează… respir.Aerul miroase a tine. ..ca atunci când ai venit ca să nu mai pleci niciodată.
Ori am înebunit ori nu ştiu ce se întamplă. Azi e 24. Am făcut 11 luni cu tine, cele mai frumoase din toată viaţa mea. Nu pleca niciodată...

Nu vreau să mai scriu. O perioadă cel puţin. Vă las cu o melodie superbă.
... Şi nu uitaţi. Nu credeţi niciodată tot ce auziţi, nu spuneţi niciodată tot ce ştiţi, nu DĂRUIŢI NICIODATĂ TOT CE AVEŢI. 


 
Vă pupă Christine.

luni, 22 martie 2010

Steaua mea...

Nu pot să cred că blogul meu are deja 123 de postări. Nu pot. Când mi-am făcut blogul ăsta abia începusem relaţia cu el. Eram un alt om. Mai mică, mai imatură. Între timp am învăţat să iubesc, să răspund pentru faptele mele, să fiu mai matură. Greu de crezut că poţi învăţa atâtea de la un om. N-am ştiut până acum. 


Eu de mică am fost o norocoasă. Am crescut sub o stea norocoasă, pe care mulţi nu o înţeleg, sau nu o aprobă. Am avut mereu fix ce mi-am dorit, iar de multe ori chiar şi ce nu mi-am dorit. Am făcut ce m-a tăiat capul, de câteva ori am regretat amarnic, dar a meritat. Pentru că mereu m-am gândit eu aşa că mai bine faci şi regreţi decât să nu faci şi să regreţi că n-ai făcut. Fac în continuare ce-mi place, ignor ce nu-mi place sau înfrunt, lupt pentru ce e al meu, merg pe drumul viselor mele, lupt să le îndeplinesc. Aşa am ajuns azi aici, cu o familie frumoasă, fericită, am tot ce-mi doresc, un prieten la care ţin enorm şi visele la care nu renunţ niciodată. 
Uneori sunt tristă, dar în majoritatea timpului zâmbesc, pentru că dacă înveţi să fii suficient de tare, nu te poate dărâma nimic! Dacă nu fericirea, iubirea, respectul, încrederea, ziua de mâine ne ţin în viaţă, atunci ce? Trebuie să învăţăm să apreciem când avem sub nas, dar dacă pierdem să nu ne agăţăm de trecut. Pentru că doare. Rău.

Sunt câteva lucruri pe care nu le suport. Prostia, ignoranţa, prostul gust. Asta sunt eu şi nu o să suport niciodată oameni de genul in jurul meu. Pur si simplu. Dacă se simte cineva, ghinion.



in this world, I tried not leaving you behind
...and remember...don t take life too seriously...

duminică, 21 martie 2010

Astăzi doare.

Sunt oarecum obosită, stresată, deprimată. Ştiu, e a dracu de ciudat să fii deprimat pe vremea asta. Am eu impresia aşa că dacă aş ieşi acum pe balcon şi aş zbiera, aş trezi şi praful din morţi. Dar nu o fac, prefer să scriu. Scriu. Da, asta mă linişteşte. Oarecum. Dacă aş putea să ma întorc în timp ce aş face oare? Aş proceda la fel? 
Sufletul meu a ajuns la concluzia că e tâmpit, concluzie la care nu am ajuns prea greu, e uşor să ajungi la ea. Dar nu asta era ideea. El, sufletul, trebuie să se pregătească. Cât se poate de repede şi cât se poate de bine. Acum conştientizez că pot să mă pun şi în cap, tot o să doară. Poate nu chiar acum, aşa cum simt eu. Poate peste o lună, două, hai trei. Maxim. Deja am învăţat să presimt chestiile. Să le miros. Nu pot spune exact niciodată, dar presimţirile mele se cam adeveresc mereu. Şi numai Dumnezeu mi-e martor că aş vrea măcar acum să n-am dreptate. Nici nu pot să vorbesc despre asta, vorbesc numai aşa, in dodii, tot amân momentul, încerc să trag de timp, poate încă puţin... Numai că problema e că timpul nu mă aşteaptă nici pe mine, nici pe nimeni... Ar trebui să trăiesc. Scriu de vreo 10 minute şi încă îmi vine să urlu. Şi de data asta nu am tratament. Orice aş face, starea asta e predominantă. Eu nu am ce face. Însă e cineva care poate, dar nu o face...Încă mă rog să nu se ajungă să fie prea târziu. Pentru mine.
Că dacă o să fie aşa, o să regret...amar... Ai curaj, Cristina, nu fi naivă, şterge-ţi ochii, adesea căderea e un mijloc de a te ridica mai sus...