sâmbătă, 29 ianuarie 2011

"Eu acum trăiesc"

Auzi sintagma asta la fiecare pas. Sau "Gata, acum îmi trăiesc viaţa", sau "ce să fac, trăiesc", "Nu pot să trăiesc fară el"(care e şi cea mai penibilă din tot topul ăsta).

 Şi atunci stai tu şi te întrebi aşa într-o doară..."Bă, ce dracu înseamnă că trăieşti?" Da, automat înseamnă că respiri. Că dacă nu respiri, atunci eşti mort, deci nu mai discutăm despre a trăi, că nu prea mai ai cum(da, o deducţie extrem de logică, mi-a luat muult tare să ajung la concluzia asta). Şi atuuuunci? Ce înseamnă că trăieşti? Ce înseamnă pentru tine că-ţi trăieşti viaţa? Când dansezi pe toate mesele şi faci 1000 de poze? Când eşti în fiecare seară în oraş? Când faci sex? (Nu contează dacă de ocazie sau într-o relaţie serioasă) Când prin vene îţi curge adrenalina?

 Când???

vineri, 28 ianuarie 2011

Una scurtă da deşteaptă (4)

So go ahead. Argue with the ref, change the rules. Cheat a little, take a break and tend to your wounds. But play. Play. Play hard, play fast... play loose and free. Play as if there were no tomorrow. It's not whether you win or lose, it's how you play the game... right?

Meredith- Grey s anatomy

joi, 27 ianuarie 2011

All about limits-Totul despre limite

Limitele. Există la fiecare pas pe care îl facem. Sunt fie cele impuse de noi, fie cele impuse de alţii (as in-reguli, restricţii, do's and don't's). Ne împiedicăm de ele adeseori, mai ales când vrei neapărat să faci ceva dar nu prea poţi fie că regulamentul interior ţi-o interzice, fie că e imoral (astea cu imoralitatea sunt în percepţia noastră, pentru că aşa cum ceva mie mi se pare imoral, altcuiva o să i se pară perfect moral sau viceversa). Numai că există momente când nu ne împiedicăm de ele, ci ne scot la propriu din rahat, ne împiedică să o dăm în bară, lucru care să fim seriosi, e useful de multe ori.

 Limitele mai sunt cele pe care le punem între noi şi alţii. Pentru că adeseori punem limite, bariere, ziduri înalte ca ceilalţi să nu poată trece, să nu ne poată cunoaşte şi ca rezultat să nu putem suferi. Uneori există oamenii aceia care trec peste limite, dărâmă zidul şi ne cunosc, intră. Şi atunci poţi să alegi să îi laşi înauntru, sau să mai ridici o barieră ca să nu mai aibă nicio şansă. Iar ei vor alege ori să plece, ori să rămână, pentru că dacă cuiva chiar îi pasă, îl va lăsa rece că l-ai dat naibii când a venit la uşă şi va încerca din nou...de data asta pe la geam.

Eu nu le impun limite oamenilor. Oricine a vrut să mă cunoască a primit ocazia asta. Că a profitat de ea, sau nu, asta e partea a doua. Oricum, sunt înconjurată de oameni care mă iubesc şi asta valorează enorm. Valorează enorm să ai pe cine să suni la 3 noaptea dacă vrei să plângi sau să râzi, fără să te gândeşti că deranjezi. Limitele astea... da, mi se mai întâmpla. Mi s-a întâmplat asta chiar recent. Ajungem să punem limite atunci când ştim că dacă nu o facem vom fi răniţi. Iar eu nu mai "torelez"aşa ceva. Înţeleg perfect că limitele nu-i ţin pe ei departe ci mă îngrădesc pe mine. Dar îmi asum riscurile.

Impunem limitele astea pentru securitate, pentru a ne lămuri în principal pe noi înşine cu privire la noi dar şi la alţii, dar şi pe ceilalţi. Prin limite le spunem: "Gata, până aici".

 Dar şi la limite le putem spune "fructe interzise". Cu cât mai mare e riscul de trecere a limitei, cu atât mai mult dorim să o trecem. Cred că e chestia cu ce e "dincolo"de "interzis".Chestia cu "ce ar fi dacă". Doar că de multe ori dacă ai trecut-o there s no way turning back. Şi aici intervine problema că eu sunt omul care preferă să regrete că a făcut decât că nu.

 Sunt una din cei care FAC...deşi regret, deşi plâng apoi.... Nu e bine mereu, dar ai şi de câştigat?

 Voi sunteţi cei care trec limitele sau care îşi petrec viaţa construindu-le?

Sfântu Gheorghe-micul şi curatul meu orăşel

Sfântu Gheorghe, micul meu orăşel (nu pentru mult timp de acum înainte), a participat la concursul Capitala Verde a ţării. E un oraş mic, liniştit, curat. Oamenii se cunosc între ei, în aşa fel încât cred cu tărie că ne putem mobiliza ca acest oraş să câştige concursul acesta.

 Şi totuşi... de ce votez pentru Sfântu Gheorghe?
Nu pentru că aici locuiesc. Nici măcar pentru că atât de mult îndrăgesc oraşul ăsta cu toate străduţele şi cafenelele şi pajiştile şi micuţele magazine şi parcul în zilele de vară, ci pentru că e un oraş liniştit, calm. Am amintiri multe legate de el. E un oraş în care oamenii, de ambele naţionalităţi (maghiari şi români), au luptat prin multiplele proiecte să fie un oraş mai bun. Mai curat. Mai frumos. Mai nou.

 Aşa că... hai Sfântu Gheorghe, eşti cel mai tare!
http://www.umbrelaverde.ro/blog/premiul-blogosferei-pentru-capitala-verde-a-romaniei.html
Micuţul şi frumosul parc...
 Primăria...
 Un alt liceu...
 O mică bisericuţă din parc...
 Şcoala mea... de 12 ani încoace....
Voi cei din Sfântu, care mai aveţi bloguri, vă invit să faceţi şi voi acest pas... Nu vă costă decât 5 minuţele, dar rezultatul final va fi priceless!

miercuri, 26 ianuarie 2011

Mintea la contribuţie!

Am fura... împrumutat de la Terra o imagine drăguţă:

Ia să vă văz... Mintea la contribuţie!

marți, 25 ianuarie 2011

Every moment is another shot

Recitind postul cu obiectivele pentru 2011 mi-am dat seama că deja am realizat câteva chestii. Vorbesc mai puţin şi ascult mai mult-încercând aşa să învăţ. Obiectivul cu perseverenţa merge de minune- azi au venit rezultatele de la Cambridge- ŞI AM LUAAAT!!!- deci prima realizare pe anul acesta. Media pe semestru îmi iese 9.54. Nu mai pierd vremea cu oameni care nu merită. Am citit deja 3 cărţi. Pentru prima oară am renunţat la ceva cu uşurinţă deşi îmi era drag. Cât despre filme, anul ăsta pot să zic că am văzut vreo 4, iar seriale continui să văd, relaxându-mă aşa. Poze fac, alături de oamenii dragi sunt, doar că încă nu m-am îndrăgostit... dar cine ştie?

Aşa că... every moment is another shot... şi eu acum trăiesc!

luni, 24 ianuarie 2011

Bravo!girl sau cum să fii o drama queen

Mai citesc din când în când, aşa de vrăjeală reviste glossy. Da, gen cool girl şi prostii d-astea. Şi la cool girl mă duc direct la pagina aia unde drama princesses d-astea de 16 ani întreabă dacă pot rămâne gravide prin sex oral.

 Şi azi fiind io cam tristelu aşa, adică niţel abătută (sau poate slăbită de la răceala pe care-am cărat-o după mine tot weekend-ul de a scos toată vlaga din mine) zic hai să iau Bravo girl (altă porcărie cu nişte sfaturi de intri în depresie dacă te apuci să le urmezi). Detalii, detalii, what s in and out (să poarte mă-ta cercei de sticlă cu mărgele de lemn, deşteapto care ai scris articolul ăla şi tot dânsa să poarte şi cizme d-alea Yeti staiăl), articol despre rivalele fiecărei fete şi metode cum să le pui la punct (asta mai lipsea, să citesc în reviste cum să pun la punct o fraieră), încă unu despre cum să învingi iarna, 3 paşi pentru un ten mai curat, un rahat de test care se numeşte "Ai atitudine de star?"şi care are ca variante "eşti pe drumul cel bun"sau "te-ai născut ca să fii star", de parcă n-aveam destule "staruri"de 15-16 ani, mai vine un val acuşa, stai să se epuizeze stocu de Bravo!Girl. Apoi urmează un articol minunaaat despre ce vedete feminine vor fi pe val anu ăsta şi Hanna Pontana şi Selena Fomez sunt pe primu loc, că ele "e" locu 1. Dacă încă nu ţi-au dat lacrimile treci mai departe la articolul "S.O.S- Vreau un iubit!" că te învaţă fetele noastre ce şi cum să faci (de exemplu: "află ce băiat are prietenă, care s-a despărţit recent şi care e singur de multă vreme"-great!!!).

 Şi ajungi la rubrica aia obosită cu întrebări. Media de vârstă a puştoaicelor care e scriu e 14 maxim 16 (pe principiu două maxim şasă) şi întrebările sunt gen: "cum să-mi măresc sânii?"-cu poooompa faaatăăă. Sau: "cum să-l fac să-mi demonstreze că mă iubeşte?"-Eu cred că nu te iubeşte fată, lasă, neeext. Şi topu topurilor: "Oare sunt însărcinată???"

 Şi de aici închizi revista şi zici... "Când eşti prost... şi viaţa-i grea..."

duminică, 23 ianuarie 2011

Despre copii la general

Topicul ăsta îl am de mult în cap. Mi-aduc aminte şi acum cum eram într-un local la o cafea şi era o tanti cu 3!!! copiii, care zbierau din toate forţele, se tăvăleau pe jos şi se duceau la mesele tuturor. Iar mămica... ce făcea? O să ziceţi că încerca să-şi calmeze copii. Nu, nu asta făcea. Îşi fuma ţigara liniştită şi se uita la un laptop.

 Asta faza numărul unu. Faza numărul doi: În Sinaia, la un seminar anti-discriminare. În hotelul în care eram cazaţi noi era o familie cu doi copii. O fetiţă tare drăgălaşă care dacă n-ar fi deschis gura aşa ar fi şi rămas şi o puştoaică de 15-16 ani îmbrăcată în fuste de o palmă şi machiată la 8 dimineaţa cu ruj roz. Dar nu asta contează. En fin. Noi fiind la o masă alăturată de ei, auzim o conversaţie. Puştoaica de 15-16 ani (asta credeam eu- am aflat ulterior că avea 13!!!), se plângea părinţilor că ea s-a săturat să meargă cu ei peste tot, că vrea şi ea să aibă un prieten şi că oricum dacă vrea să facă sex poate să facă oricum, cu sau fără voia lor. Fetiţa cea mică îi ţinea isonul şi spunea că ar vrea şi ea farduri şi haine sexy, că deja e timpul şi că toate colegele ei deja au fustiţe cu volănaşe.
 Mă uitam şocată, mama era o femeie simplă, dar totuşi îngrijită, iar tatăl cu nişte ochi de un albastru tulburător se uitau amândoi pierduţi unul la altul şi nu ştiau ce să zică.

 Faza numărul trei: Aud ZILNIC la noi în liceu, cât şi pe stradă copii care înjură mai urât decât am înjurat eu odată. Şi atunci..vina cui e? părinţilor? A celorlalţi copii? Şi dacă da... ei de unde au auzit cuvintele respective?

 Nu am nimic cu copiii, don t get me wrong, dar de ce naiba în ultimul timp femeile îşi cam pierd identitatea? Ori asta cu nu le pasă de copiii lor, ori ailaltă cu facem blog copilului, ori poze doar cu copilu pe facebook, hi5, twitter, la avatar la fel? Ce naiba?