vineri, 14 mai 2010

Suflete false

Am fost rugată să scriu despre spectacolul de ieri. Am avut repetiţii de dimineaţă de la 11 jumătate până la ora 2 şi un pic. De la ora 5 am fost acolo, iar de la 7 s-a jucat. A fost genial. Toţi am intrat perfect în roluri, am jucat extraordinar, lumea a râs,a aplaudat. Iar aplauzele...aplauzele de la sfârşit...niciodată nu am auzit asemenea aplauze...cu respect, cu aprecire...nici nu ştiu să mă exprim. Aplauzele au durat vreo 15 minute, timp în care a trebuit să ne mai întoarcem pe scenă de 2-3 ori, lucru care nu era stabilit, pentru că aplauzele nu conteneau. Vă mulţumim că aţi fost acolo şi ne-aţi susţinut. Mulţumim! Filmarea a ieşit extraordinar, urmează să fie trimisă pentru festivalul de la Alexandria, din august. Mulţumesc Fatma, mulţumesc colegilor, mulţumesc părinţilor mei.

Şi pentru tine...care m-ai acuzat că mint. Defapt...nu i-am minţit pe cei din jur. M-am minţit pe mine. Am crezut că nu sunt singură, care e cineva care mă ridică, mă susţine. Cineva care şi-ar da şi sufletul pentru mine. Cineva care mă iubeşte. Realitatea şi viaţa, mi-au arătat totuşi altceva. Nu, nu mai sper. Mă doare realitatea. Dar ţine bine minte: trebuie să PIERZI ca să ştii ce vrei. Poate o să vina ziua în care o să te izbească şi pe tine adevărul. Şi poate atunci ai să urli. Atât.

Oboseala dintr-o săptămână de şcoală şi repetiţii se resimte. Aseară s-a resimţit atât de tare încât după o bere nu mai vedeam drumul.

Ştii şi tu că nu mă simt bine..ar trebui să mă susţii. Lucru pe care săptămâna asta nu l-am văzut de la tine. L-am văzut de la oameni de la care nu mă aşteptam. Mulţumesc lui Dumnezeu că s-a terminat şi săptămâna asta. Diseară în sfârşit o să zac. Aş vrea să-mi închid telefonul, să nu mai aud. Să inchid interfonul, calculatorul. Orice care ar putea ajuta pe cineva să dea de mine într-un fel sau altul. Nu că ar conta prea tare.

Când mi se face scârbă şi greaţă de lumea asta..scriu. Scriu până trezesc şi ultima bucăţică de viaţă din mine. Până simt că mă dor mâinile. Uneori scriu cuvinte frumoase şi curg sentimentele, alteori scriu ca să mă deconectez, uneori ca să uit, alteori ca să-mi amintesc. Pun amintirile pe foaie, de teamă să nu dispară, de parcă pe o amărâtă de foaie ar fi în regulă, în siguranţă. Să ştiu că nu sunt doar în sufletul meu.





Atunci când scriu nu port nicio mască. Adesea scriu cu sete, clămpănind tastatura cu un zgomot infernal. Vreau să cred că într-o zi o să am curajul să iau un teanc de foi albe, o să-mi forţez memoria şi o să scriu. O carte. Da, o carte despre viaţa mea. Nu ştiu dacă s-ar vinde, nu ştiu dacă interesează pe cineva viaţa altcuiva. Aş numi cartea..."Viaţa ca o rază de soare". Sau "Despre viaţă. Bucurie. Frică şi măşti. "





Acolo unde îmi e locul. E înorat, mă bucură asta. Se mulează pe sufletul meu. Ascult viori şi închid ochii. Vizualizez o poieniţă, verde, verde. În mijlocul ei un lac. O bărcuţă. Un hamac legat de doi pomi. Mulţi copaci înfloriţi. Şi eu cu o rochiţă roşie. Da, roşie. Ca focul. Aştept să vină seara...deocamdată nu am terminat cu ziua de azi. În schimb a terminat ea cu mine...

2 comentarii:

thewaragainstme spunea...

pfoaaa..ma bucur ca a iesit bine spectacolul:D

thequestioare spunea...

buna,

scuze de offtopic, insa poate te intereseaza:

http://questioare.com/pentru-voi-bloggerii-mei-dragi/