duminică, 21 martie 2010

Astăzi doare.

Sunt oarecum obosită, stresată, deprimată. Ştiu, e a dracu de ciudat să fii deprimat pe vremea asta. Am eu impresia aşa că dacă aş ieşi acum pe balcon şi aş zbiera, aş trezi şi praful din morţi. Dar nu o fac, prefer să scriu. Scriu. Da, asta mă linişteşte. Oarecum. Dacă aş putea să ma întorc în timp ce aş face oare? Aş proceda la fel? 
Sufletul meu a ajuns la concluzia că e tâmpit, concluzie la care nu am ajuns prea greu, e uşor să ajungi la ea. Dar nu asta era ideea. El, sufletul, trebuie să se pregătească. Cât se poate de repede şi cât se poate de bine. Acum conştientizez că pot să mă pun şi în cap, tot o să doară. Poate nu chiar acum, aşa cum simt eu. Poate peste o lună, două, hai trei. Maxim. Deja am învăţat să presimt chestiile. Să le miros. Nu pot spune exact niciodată, dar presimţirile mele se cam adeveresc mereu. Şi numai Dumnezeu mi-e martor că aş vrea măcar acum să n-am dreptate. Nici nu pot să vorbesc despre asta, vorbesc numai aşa, in dodii, tot amân momentul, încerc să trag de timp, poate încă puţin... Numai că problema e că timpul nu mă aşteaptă nici pe mine, nici pe nimeni... Ar trebui să trăiesc. Scriu de vreo 10 minute şi încă îmi vine să urlu. Şi de data asta nu am tratament. Orice aş face, starea asta e predominantă. Eu nu am ce face. Însă e cineva care poate, dar nu o face...Încă mă rog să nu se ajungă să fie prea târziu. Pentru mine.
Că dacă o să fie aşa, o să regret...amar... Ai curaj, Cristina, nu fi naivă, şterge-ţi ochii, adesea căderea e un mijloc de a te ridica mai sus...

Un comentariu:

Danube Daughter spunea...

Dar ce ai patit mai? Ma sperii.