miercuri, 12 octombrie 2011

You are not irreplaceable

Cine ma cunoaste cat de cat, stie ca nu scriu despre mine aproape niciodata. Doar ca azi trebuie sa scriu despre mine, blogul e prietenul meu.

 Am o perioada proasta. Si zic perioada, ca nu o pot delimita in timp, habar nu am cand a inceput si cu siguranta stiu ca nu are de gand sa se termine, pana nu voi gasi o solutie, o masura buna, sau pana ma voi obisnui, pur si simplu, cu situatia de cacat. Acum inteleg, problemele vin, dar asta nu inseamna ca trebuie sa le dai un scaun si sa le pui cu tine la masa. Ori, eu, asta am facut. Ooo, bine ati venit, wanna have a seat?

 Sunt incurcata-n teme la franceza, spaniola, eseuri la comunicare, eseuri la istorie (2500 de cuvinte, slabut, stiu), gatit, spalat, aranjat haine (cererea de demisie nu mi-a fost inca aprobata), cursuri, cursuri, cursuri, certuri, cursuri, cursuri, prea putin somn, cursuri cursuri, certuri, nervi.

 M-am pus io-n spatele caminului pe-o piatra si m-am gandit la ultimul an din viata mea. Care n-a fost el chiar asa de cacat, da totusi, a fost. Pe plan scolar, whatever, profesional sa-i zicem, a fost genial. Am indeplinit multe chestii din cele pe care mi le-am propus(daca nu cumva chiar toate: BAC, Cambridge, admitere facultate) Pe plan personal? Am fost (si nu stiu de ce folosesc trecutul, cause I still am), o... dobitoaca. Nu-mi place sa ma plang. Adica ba da, mint, imi place. Dar ma plang ca-mi sta parul aiurea, ca m-a enervat x-ulica, ca am de facut aia, ailalta. Dar nu stiu sa cer ajutorul in probleme sentimentale, nu stiu cum sa le pun p-astea pe tava. Habar nu am.

 Oricum, probabil par sa fiu foarte bine. Normal. Parul e mereu la locul lui, haine curate, dragute, manichiura frumoasa, machiaj intact, simtul umorului, zambesc, sunt BINE, nu? Ca sa nu fiu bine ar insemna sa ma tavalesc pe jos si sa zbier "Ajutor, ajutor". Pacat ca nu-s Rose in Titanic. Oamenii cred ca daca nu zbieri de durere pe jos, inseamna ca esti ok. Si tu suni si intrebi:"Putem sa iesim putin? Vreau sa vorbesc cu cineva", si el zice "Ma, nu ies azi, da poate poimaine". Daca nu mi-oi taia venele pana atunci...

 Si m-am retras in salbaticia mea, incepand sa ma intreb retoric ca idioata ce sunt: Cum aleg eu oamenii din viata mea? Pe ce criterii? Si cum se face ca aleg fie oameni prea lasi ca sa lupte, fie oameni carora nu le pasa atat de multe incat sa lupte, fie oameni carora nici nu le pasa si oricum sunt lasi si daca le-ar pasa? Hm? Ce criterii de selectie am? Ca par idioate rau... Ca si mine. De asemeni: cum se face ca-mi asum pana si greselile altora si incep sa ma intreb "Stai ma, eu am gresit pana la urma?". Nu e corect sa gandesc asa, si nu e sanatos. Si daca totusi imi calc pe orgoliu (a fost si ala candva, dar s-a termenat), de ce nu o pot face si altii? Si revenim la las versus nepasator. Si tot asa. E ca un cerc care nu se mai termina. Un cerc vicios.

Era o poza draguta cu un baietel care tinea un puiut de elefantel in lesa si statea in fata unei usi pe care scria "Strictly no elephants allowed". Cam asa ma simt eu acum.

Imi vine sa-mi dau peste maini sa nu pun mana pe telefon. Dar va veni si dimineata fara ganduri urate. Curand. Promit. 

 Pam pam.

8 comentarii:

INTJ spunea...

ceea ce urmeaza e doar un sir de idei care mi-au trecut prin cap dupa ce-am citit ... nimic mai mult.

de mici suntem invatati sa atribuim valoare doar Victoriei si sa ignoram Calea (aka "scopul scuza mijloacele") impreuna cu tot ce contine sau o inconjoara ("ende gut, alles gut"). pana la un anumit nivel de dezvoltare personala asta functioneaza destul de bine incat sa ne ajute sa supravietuim ... da' apoi (cand deja supravietuirea nu mai e o problema) incep sa apara craptaturi in acea armura (care "tine afara" orice altceva). aparitia acelor crapaturi e primul moment de rascruce si fiecare om decide pentru sine cum va continua. nu stau sa analizez motivatiile si nici sa judec ... asa ca doar voi enumera si descrie rapid alternativele.

prima, (imho) cea mai des "folosita", e sa mergi intainte incercand sa ignori crapaturile. a doua alternativa e sa te opresti pe loc (un timp), sa reanalizezi totul si apoi sa continui ... cu sau fara armura. la modul general, cine alege prima varianta invariabil se va inconjura cu doua tipuri de oameni: pupatori de funduri si nonvalori ... deoarece asa armura va fi protejata si purtatorul ei va fi intotdeauna Eroul.

a doua varianta e mult mai grea deoarece presupune schimbari drastice (nu simple pansamente pe rana cu puroi), schimbari a caror rezultat nu poate fi estimat (adica cu risc mare) dar pe care ni le asumam tocmai pentru ca intelegem ca "asa nu se mai poate". daca prima varianta e un drum drept, a doua se transforma intr-o noua rascruce dupa numai cativa pasi ... si trebuie iar sa alegem intre cele doua variante. cine alege aceasta varianta isi asuma constient rutina reanalizei ... si se va inconjura cu oameni diversi, unii care te imping inainte, altii care incearca sa te tina pe loc si altii care vad doar in urma. dintre acestia unii vor ramana pentru o perioada insotitori de drum, restul vor ramane-n urma ... dar pe nici unul dintre ei nu va trebui sa-i caram in spate (ca in cazul primei alternative).

personal nu cred ca exista retete "failsafe" ... fiecare trebuie sa aleaga singur pentru sine ... tocmai fiindca ulterior va trai cu alegerea facuta. "life is about taking chances" ... la care eu as completa: "always" ... pentru ca si a ignora (ceva) e in fond un risc.

"Two roads diverged in a wood, and I... I took the one less traveled by, and that has made all the difference." - Robert Frost

Federova spunea...

Imi dau seama cat de important e sa ai un "prieten de suflet", o persoana disponibila oricand pentru tine cu care poti vb orice la orice ora...cam asa ar suna un prieten adevarat..zic eu!
Te aduni si-ti revi singurica...daca te descarci atunci e si mai bine ;).

P.S:Lasa telefonul!;))

Sudessa spunea...

Miss sa stii ca nu e doar la tine..si eu sunt ocupata pana peste cap...d-abia am timp sa traiesc ca sa zic asa:)).
Ce m-a facut sa citesc al tau post este inceputul in carespui ca de o bicei nu vorbesti despre tine.Acum 2 zile si eu am simtit nevoia de a vorbi cu cineva si mi-am dat seama ca blogul este prietenul meu,am scris despre mine asa cum n-am facut eu niciodata si nu cred ca voi mai face...dar m-a facut sa ma simt foarte bine..a fost reconfortant...Pupici

Iulia Antonia spunea...

Sa vina odata dimineata aia!si eu tot dupa ea tanjesc:)

Miss Soare spunea...

@intj-din nou,..speechless..

Miss Soare spunea...

@federova-merci mult:D

Miss Soare spunea...

@sudessa-sa stii ca e..problema e ca e public...dar poti face asta intr un word...si vei fi si mai sincera

Miss Soare spunea...

@iulia-la mine a venit:D