Am învăţat (Eu, nu Octavian Paler)

I believe that everything happens for a reason. People change so that you can learn to let go, things go wrong so that you appreciate them when they're right, you believe lies so you eventually learn to trust no one but yourself, and sometimes good things fall apart so better things can fall together.

Cred că fiecare lucru se întâmpla cu un motiv. Oamenii se schimbă pentru ca tu să înveţi să laşi lucrurile să plece, lucrurile merg prost, ca atunci când merg bine să le apreciezi, crezi minciuni ca să înveţi să nu ai încredere în nimeni, ci în tine, iar uneori lucrurile bune se duc naibii, ca să poată să vină lucrurile şi mai bune.

 Ichitz, pe bune că aşa-i. Citatul e a lui Marylin Monroe (deşi risc să sun feministă şi să aud numa huuuuooooo de după garduri), eu o admir pe tipa asta. Nu pentru aventurile amoroase sau pentru că a fost o actriţa de mână a 3a, (că asta crede lumea, că toţi debordează de inteligenţă şi tot tacâmu...) ci pentru chestiile care le-a spus.

Am învăţat în ultimele 6 luni cât poate n-am învăţat în ani de zile. Am învăţat că oamenii pleaca. Nu, nu ai cum să-i opreşti. Ei pleacă şi atât. Apoi, cum te pansezi...e treaba ta. Strict şi numai a ta. Cum faci, dacă te doare, dacă te simţi de parcă nu mai ai o mână, dacă boceşti. Asta nu contează, pentru că aşa cum ziceam mai sus, ăla sau aia pleacă. Dacă ai înţeles la timp, bine. Daca nu, nu bine, dar asta e...

Am învăţat că prieteni sunt prea puţini. De-aia aşa că zic eu, şi că viaţa nu e ca în sex and the fucking city,  şi nimeni nu sare aşa repede în ajutorul tău. A, ba da, în ajutorul tău să-ţi rupi gâtu cât mai repede. Aici deja ai nevoie de puţină inteligenţă, că zău că nu te poţi impedica de toti cretinii. Că doar nu-şi rupi gâtu odată la 20 de paşi. Oricum, prea puţini oameni aleg să rămână. Şi ăia care o fac, preţuieşte-i, fii lângă ei...

 Am învăţat că şi atunci când am dat totul la dracu am iubit viaţa asta, aşa cum e rea. Rău cu rău, da se poate şi mai rau. Ihi. Şi dacă n-o preţuieşti la timp, când naiba? Traieşte-o nu e cazul să o plângi.

 Am învăţat că minciuna e doar o ascundere cretină a adevărului. Oamenii mint, şi fac asta des. Dacă îi asculţi şi îi crezi, te duci naibii după ei. Dacă ştii să faci diferenţa între ce-i pe bune şi ce nu, ajungi departe.

 Am învăţat că atunci când vine fericirea, şi când vin lucrurile bune, le culegi de pe drum şi o să ştii. Până atunci poţi găsi fericirea şi-n cafeaua de dimineaţă sau într-o melodie frumoasă (aviz amatorilor- Kelly Rowland- I ll be your commander- de câteva zile e light motiv). Sau în poze frumoase- aia cu Leonardo di Caprio- v-o arăt dar fără bale la mine pe blog, vă rog. 

Am mai învăţat că nu tre să-ţi pui sufletu pe tava în faţa oricui, că ai vreo 99 la sută şanse să pici de loser. Zic şi eu, nu dau cu paru. Şi aici trebuie să ştii să faci selecţia clară între- merită sau nu merită

Şi până la urmă pe cuvânt că nu ştiu câţi mai merită sau ce mai merită.

Şi ultima, dar nu cea din urmă, nu am învăţat, dar vreau să învăţ că se poate şi mai bine, şi că o să fie bine, şi că vine şi soarele şi că roata se întoarce cât ar fi ea de pătrată şi că zilele care vin o să fie dacă nu mai bune, măcar altfel (dar nici mai rele, hai hai!!! ), şi mai vreau cu tărie să învăţ să cred mai mult în oameni...

P.S- Titlul se vrea a fi unul haios, nu are nicio legătura cu Paler de fapt în afară de ce a scris el (Am învăţat), chiar îl admir

Nu pot să suport

1. Târfele de atenţie(Haha, attention whores- altă traducere nu am găsit) .

 - Le place orice bârfă care se aude despre ele, că deh- reclama negativă egal cea mai bună. Ihi. Caută şi cer cu disperare atenţie. Chiar dacă asta înseamnă să se îmbrace ca nişte paraşute şi să fie veşnic în cluburi urcate pe cine ştie ce bar instabil, cu cracii la vedere şi bete mangă. Nu contează asta, oricum atenţia contează, asta e baza, miezul şi cum mai vrei tu.

Evident, să arăţi ca un pom de Crăciun e un MUST! Adică smokey eyes (vorba vine, de fapt e un fel de pictura abstractă), 3 straturi "dă" fond de ten (portocaliu şi cu efect de mască), şi ruj roşuuuuuu, ăsta e baza. 

Da nu e neapărat să fii cum am zis mai sus. Atenţia o poţi căuta în enşpe mii de feluri. Da oricum, ai găsit-o doar odată cu găsirea unui beţiv şi care te şi bate pe post de prieten.

2. "Băeţii" mişto.

-Îi recunoşti după mers, intră în club de ca şi cum ei ar fi inventat clubbing-ul, se uită după fel şi fel de pitzipoance să vadă ce mai agaţă. Au texte cu ce faci păpuşă şi scriu pe mess cu q, k, tz şi alte chestii cul, că deh. De id-uri nu mai pomenesc nimic, să nu mi se întoarcă stomacul.

 3. Vaaai, ce bine arăţi, ce bine îţi stă eşarfa (bluza, pantalonu, chilotu sau elementele din dotare).

 Asta cu pupincurismu am citit-o la o gagică simpatică, şi mi-am dat seama cât de tare mă enervează. Tot cu ea vorbeam şi despre totala mea lipsă de diplomaţie, diplomaţia nefiind prietena mea cea mai bună. Adevărul e că de ce naiba să te pup în cur dacă nu-mi placi, ba mai mult de atât nu pot să te sufăr? Prefer să obţin ceva prin alte mijloace decât a pupa-n cur. 

 4. Prinţesele care nu pun mâna pe nimic.

 Soro, nu-ţi cere nimeni să şurubăreşti nu ştiu ce, să repari prize sau să schimbi becuri. Dar totuşi ar trebui să fii independentă, doar n-ai două mâini de stânga (mă rog, pentru mine e un compliment că am două mâini de stânga, că mi-s stângace ). Da nu-i nimic, atâta timp cât îl poţi convinge pe fraieru de lângă tine că e ok până şi să-ţi cumpere tampoane şi să-ţi facă unghiile.

5. Mironosiţele. 

 Astea de fapt îs pe primul loc, dar ordinea fiind aleatorie, nu contează. Astea-s alea, care după două guri de bere încep să devină penibile şi să facă pe animal party. Şi care se dau în stambă la alcool, şi altfel îţi dau impresia că-s ăle mai sfinte de pe pământul ăsta. 

 6. Şi ultimele dar nu cele din urmă: codependentele.

 Astea-s alea de stau cu bărbatu de la bate, că-l iubesc şi că nu vor să fie singure. Aici nici nu am cuvinte, că asta e categoria prea inteligentă pentru mine

 7. Şi cei mai dragi mie: deşteptii de dau commenturi anonime.

 Ok, înţeleg asta până la un punct. Am un blog public, un blog care-l poate citi oricine, plus că nu e anonim, adicătelea se ştie p-aici cine mi-s şi ce-am în cap. Da cum poţi tu, ca fiinţă raţională care "este", să laşi comment cu "Vai, eşti urâtă şi proastă", când tu nici măcar o identitate n-ai, că eşti anonim? Uf...

Se prea poate să fi fost puţin (mai mult )misogină sau ştiu eu cum, doar că acest text nu are nicio referire strictă la o persoană din viaţa reală. Aici e o generalizare şi trebuie luată ca atare. Şi astea fiind zise: Lasă că nu furăm, Tibi dragă!

Pam pam.

Gânduri de noapte...

E 2:40 dimineaţa şi eu în loc să dorm caut să exprim în cuvinte ceea ce simt. Numai că navigând pe net am regăsit citatele Mihaelei Rădulescu, pe care parcă le-a scris pentru mine... Cred că în 1000 de cuvinte nu aş fi putut exprima aşa bine.

   " Dorul e rezumatul perfect a ceea ce contează cu adevărat în viaţa ta.

    Dacă am trăit numărând de câte ori am respirat, am trăit degeaba. Dacă am adunat o seamă de momente în care ni s-a tăiat respiraţia, am trăit cu adevărat.

    Ne-am rupt viaţa în bucăţi, utile doar pentru a completa puzzle-ul supravieţuirii.

     Dor dureros - când ce aştepţi nu mai vine şi ştii bine asta, dar păstrezi dorul, căci nu ai mereu cu ce să-l înlocuieşti. "


Şi încă un citat pe care l-am văzut aici şi mi-a plăcut enorm:  "After 12 years of therapy, my psychiatrist finally said something to me that brought tears in my eyes: “No hablo ingles” "


Şi cam atât din gândurile de noapte... Şi uite aşa mi s-a făcut dor de mare şi de apusul ăla de când veneam din Bulgaria...uite aşa, că avea cine să-mi spună "Hai, că am ajuns acasă"....

Citatul /citatele, poza şi melodia zilei

 

"There comes a point in your life when you realize who matters, who never did, who won't anymore, and who always will. so don't worry about people from your past, there's a reason why they didn't make it to your future."

Vine un moment în viata ta când realizezi cine contează, cine nu a contat niciodată, cine nu va mai conta de acum, şi cine va conta mereu. Aşa că nu te îngrijora de oamenii din trecutul tău, e un motiv pentru care ei nu au reuşit să fie în viitorul tău.

Am (re)găsit câteva citate ale lui Marylin Monroe. Cam astea ar fi: 

"Ştiu că există un viitor pentru mine, dar nu pot să-l mai aştept.

O actriţă nu este o maşină, dar eşti tratată ca o maşină. O maşină de bani

E mai bine să fii nefericit de unul singur, decât cu cineva.

Câinii nu m-au muşcat niciodată. Doar oamenii.

Dacă poţi face o fată să râdă, o poţi convinge să facă orice.

I believe that everything happens for a reason. People change so that you can learn to let go, things go wrong so that you appreciate them when they're right, you believe lies so you eventually learn to trust no one but yourself, and sometimes good things fall apart so better things can fall together. "

 Şi melodia zilei:

Iar aşa, ca de final... un buchet de trandafiri pentru toată lumea, şi un pahar de vin în ciuda lucrurilor urâte, şi ridicat în cinstea tuturor lucrurilor frumoase care vor veni...

 sursa ambelor poze este http://deviantart.com

These days...

Mesaje. Inbox. Ştergere. Ştergere totală. Sunteţi sigur/ă? Da, sunt sigură. Şterg totul fără niciun regret, arunc chestii-la fel, fără niciun regret-. Că e simplu şi că nu mă leagă nimic de nici măcar UNUL singur din toate mesajele alea. Şi de altfel de nimic altceva, mai nou. If that makes me a bitch, okay.

Nu mă mai leg de oameni- în schimb am rămas legată de cei de care eram legată deja, chestie care nu mereu mă avantajează. În loc să ies pe plus ies din ce în ce mai des pe minus. Şi nu numai că nu mă mai leg- că mi se pare că n-are oricum niciun rost. Acum, cel puţin. Oricum, fiecare om de care îţi permiţi să te ataşezi o să însemne o altă pierdere, undeva de-a lungul vieţii.  Şi ce rost are? Acum cel puţin, in the moment of speaking (haha, writing), nu dau doi bani pe cunoştinţe noi. Haha, sunt anti-socială!

 Zilele trec din ce în ce mai repede, nu mai am niciun fel de noţiune a timpului, sunt permanent ocupată, şi parcă am uitat de tot ceea ce mi-a păsat vreodată şi mă concentrez pe alte chestii să nu-mi pierd din nou capul. Acum chiar nu-mi permit să mă mai pierd nici măcar o singură dată. Că fix aia-mi mai lipsea. 

Sunt leneşă, beau ceai, fumez cam mult, uneori mi-e dor, sunt încăpăţânată, scot o oră de somn din nimic, chiar dacă nu am timp, dorm aşa, făcând alte chestii, nu m-am mai uitat la Medium că nu am avut timp, colegii îmi spun Bubu, zâmbesc tot mai des. Sunt ocupată şi n-am aer nici de mine, dar vine weekend-ul şi am chef să respir acum...

 Mă bucur de soarele de-afară , care nu ştiu cum şi-a făcut prezenţa iar, mă bucur de privirile întoarse pe stradă după mine, mă simt bine, mă simt sigură pe mine, chiar dacă uneori clachez..

 Şi sunt fericită. Nu am tot ce-mi doresc, e imposibil să ai tot ce-ţi doreşti, oricât de mult ai lupta. Nu am nici jumătate din ce doream şi totuşi sunt fericită !

Poza de mai sus e de pe tumblr, e a unei fotografe cunoscute. Atât de cunoscute, că nici nu mai ştiu cum o cheamă

ps- vă las cu un textuleţ, spre surprinderea mea, nu reţin a cui e, dar mi-a adus aminte de nişte vremuri frumoase:

later edit: poezioara e a lui Mircea  Cărtărescu, după cum am aflat lately, şi îmi şi amintisem

 "Fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.

Poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,

Nu mă părăsi căci n-aş mai suporta nicio ruptură.

Fii lângă mine, ţine cu mine.

Înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,

Fii iubita mea permanent.

Hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.

Să ne ataşăm, să ajungem la echilibru"

“ma cheama sonia vlad am 26 de ani, cancer la stomac si inca sase luni de trait. pe orgoliul meu il cheama patrocle. nu am puteri speciale, am verificat."

"te’ai gândit de o mie de ori la primul lucru pe care l-ai face dacă ai şti că o să mori curând, nu? dar eşti liniştit, n-o să ţi se întâmple tocmai ţie. ai un destin măreţ. aştepţi o minune, ştii că o să vină pentru că aşa se termină toate filmele americane.
boala mi-a deschis ochii. nu contează când mori până la urmă, aşa că le-am încercat pe toate. ai să vezi. sex, droguri, tratamente…am întâlnit o gramadă de lume, ba chiar am reuşit să mă îndrăgostesc. de un bărbat diagnosticat cu hiv. o relaţie total diferită de ce ai crede tu.
nu am priceput niciodată sporturile extreme. senzaţii tari? adrenalina? încercaţi cancerul!"

soni e o carte scrisă de andrei ruse. cu litere mici. am citit-o pe soni în toate locurile posibile (nu foarte multe, ce-i drept, pentru că am terminat-o într-o zi. )- la şcoală pe sub bănci să nu fiu văzută de vreun prof. acasă în pat, înainte de somn, în timp ce am mâncat, la ţigară. peste tot. soni şi-a pus o amprentă majoră. m-a lăsat impresionată şi şocată. a fost o lecţie de viaţă. scriu şi eu cu litere mici, că în soni literele mari nu înseamna n-i-m-i-c. pentru andrei ruse e uşor să scrie despre lucruri atât de mari cu litere mici.

 soni are 26 ani, are cancer la stomac şi încă 6 luni de trăit. sau cel puţin aşa crede ea. era o fată obişnuită, care obişnuia să aibă o relaţie serioasă, care totuşi se terminase destul de recent, o familie normală, un job, o "cea mai bună prietenă". şi aşa din senin: şoc-caner. atunci începe aventura. şocul, groaza. disperarea. voinţa cretină de a dormi cât mai puţin şi a trăi cât mai mult. îşi calculează tot felul de programe, cum să facă să doarmă cât mai puţin. serii de întâmplări, evenimente, oameni noi, etc. 

soni încearcă cu disperare să evadeze. cartea e scrisă cu mult umor, deşi situaţia nu e deloc amuzantă. soni merge cu dana, prietena ei cea mai bună să-şi aleagă chiar ea sicriul, se pune să se pozeze, fac mişto de tipa de acolo, de un taximetrist, scene care într-un alt context sunt foarte funny.  soni nu se opreşte aici. încearcă tot felul de senzaţii tari, trăieşte la maxim, se îndrăgosteşte, riscă. 

(Taximetristul ingrozit, dupa ce afla de boala Soniei, o intreaba):
-da’ cum doamne iarta’ma?
-e, cum? pur si simplu. nu stiti cum e cu cancerul?
-exact asa.
-de la televizor e, va zic eu. am vazut cateva documentare…si-asta face cancer! nu stie lumea, dar asta si tigarile e, fir-ar mama lor!
-pai de la tv mi-a zis si mie ca e…
incercam sa ma abtin cat puteam de mult sa nu rad in hohote. dana la fel, o observasem in oglinda. avea mana pe fata.
-de la televizor, nu?
-daca va zic…mai ales de la prostia aia de OTV.
-aoleu!
-pai da, nu stiati? ca aia emit prost de tot, au niste aparatura d-aia veche, vai mama ei. si cum eu ma uitam in fiecare seara…am patit-o, vedeti?
dana se chircise toata in spate si tremura de ras. din cand in cand mai scoatea niste chicoteli, apoi isi lasa doar gura acoperita de mana ca sa i se vada ochii inlacrimati.
-vai, da’ nu plangeti doamna, doriti un servetel?s-a sesizat imediat soferul.
-nu, nu, multumesc…doar ca…mi-e greu acum sa reaud povestea, i-a raspuns dana silabisind.
-doamne pazeste!! a exclamat taximetristul, inchinandu-se in fata bisericii de la obor. dar cum? si nu faceti tratamente d-astea?
-ba fac, de-aia nu mai am nici par!
-aoleu!
-asta e viata, ce sa-i facem acum? am concluzionat eu.
-da, mama ei, da’ cum se intampla…am auzit-o si pe-asta! si de la OTV ziceti, nu?
-de la OTV, de la Acasa, mi-a dat doctorul o lista. le stia bine, ca mai sunt cazuri.
-da’ la acasa ce-are, doamna?
-tot asa! transmisii proaste. cica nici Proteveu’ nu o duce prea bine, dar cu Acasa e pulbere!
-doamne! sa-i spun lu’ nevasta-mea! sarbu asta chiar ca-i al dracu’ de zgarcit…am tot auzit…si cu tratamentele-astea nimic?
-nimic nimic…m-am dus prea tarziu. bine, sanse pot fi, nu zic…da’ mai am cateva luni si acum ma gandeam sa vad cum ma-ngrop si eu…ca omul.
-doamne, da’ ce-a ajuns lumea asta…
-macar e bine ca mai aflam si noi. ce, eu daca stiam dinainte ma mai uitam la diaconescu, la d-astea?
-da, dar chiar asa, sa moara oamenii si altii sa faca bani asa? chiar pan-aici? nu e nene! nu mai e viata cu nesatuii astia! si-atat, doar de la tv, asa?
-pai ce-mi trebuia mai mult?
-doamne-ajuta! si taximetristul s-a crucit iar. ce-am ajuns…"

şi atunci apare întrebarea în mintea cititorului. 

"eu ce aş face dacă aş mai avea de trăit doar 6 luni de zile?"

îţi dezvoltă la maxim empatia, capacitatea de a te pune în locul cuiva, te face să o înţelegi pe soni şi totodată să te crezi ea. soni se lipeşte de tine şi-ţi urlă în creieri: "tu? tu ce faci? trăieşti? dar dacă ai avea cancer? ai trăi??" 

îţi dă o lecţie de viaţă. soni e din ce în ce mai rău. soni are coşmaruri, viermele o distruge.

câteva citate: 

sau 

 "in singuratate, orice forma pare sa respire. orice piatra cu anumite configuratii ciudate are ochi. de aceea oamenii singuri lovesc. ca sa nu se indragosteasca de pietre sau de statui."

sau

"cat de genial a fost omul care l-a inventat pe dumnezeu. ma gandesc la un batranel adorabil, la un barbos trist, parasit de nevasta si de copii. dumnezeu? nemernicul e sus pe tavan, inecat in fumul de tigara, uitandu-se cu sila... dumnezeu pana la urma este singura explicatie pe care o accepti. din mila. din caritate fata de tine si fata de cautarile tale fara sens. o forma a unei nebunii, acceptate social, o schizofrenie mitologica." 

sau


“nu e nimic aici in afara dorintei noastre de a muri cat mai tarziu posibil”

sau "iata o intrebare: daca ai putea sa cunosti viitorul, fara sa-l poti schimba cu ceva, ai mai vrea sa il stii?" 

 ar mai fi o grămadă, dar prefer să vă decideţi să citiţi şi voi, şi să vă convingeţi singuri

 iar finalul e unul neaşteptat şi şocant, pe care nu, nu vi-l zic. atât pot să vă zic că e o adevarată lecţie de viaţă. oare chiar trebuie să primim o lecţie din asta, ca să trăim? de ce lăsăm totul pe una din zilele astea pentru că "avem timp?" nu, nu avem timp. nu! şi chiar dacă nu suntem ca soni (care dă impresia puternică de realitate, şi mă face să cred că a existat o soni- defapt e o soni, în fiecare dintre noi). nu avem timp. trebuie să trăim, ACUM.  nu mai târziu. nu mâine. nu peste 5 minute. ACUM.

spusesem şi finalul cărţii dar la cererea lui...da, chiar a lui andrei ruse, l-am şters. 

 şi acum nu pot să mă abţin să vă întreb...voi...voi ce aţi face dacă aţi mai avea de trăit fix 6 luni? vă rog frumos, gândiţi-vă şi răspundeţi-mi sincer, aş fi tare curioasă. 

ps- poza este luată de pe facebook-ul lui andrei ruse.

Chestii pe care le fac oamenii often enough şi care te enervează. Sau top expresii şi întrebări cretine

Te sună la o oră inumană (ex: 9 dimineaţa în week-end ), zici un "Alo" somnoros şi ei te întreabă cu cea mai cretină voce ever "DORMI?"

 Da, dorm, vorbesc cu tine în somn, că nu-s doar nebună, isterică şi paranoică, ci şi somnambulă. E, ce zici?

 Te sună pe telefonul fix, asta dacă ai ghinionul să deţii unul, şi te întreabă "eşti acasă?"

 Nu, uite, sunt în faţa blocului, am ieşit să mă plimb

 "Ai cumva o ţigară? Pot să iau şi eu aia, aia, aia, aia? "

 Nu, nu poţi. Şi ca să te scutesc de întrebare, nici mâine nu o să am. Na!

 "Te rog frumos să stingi ţigara, că aici nu se fumează, mi se face rău de la fum."

 Ei lasă, aşa cum ţi se face rău, aşa îţi şi trece. While you are dying, I m out of here, că nu-mi impui tu mie unde fumez şi unde nu.

 "Mă iubeşti? Da dacă şi dacă şi dacă..."

 Aşa deşteapto, freacă-l la cap, că asta-i soluţia. He ll be yours forever. Bingo!

 "De ce fumezi?"

 De filtru frăţică, adică cine pana mea eşti tu să-ţi dau eu ţie explicaţii din astea? Faci vreun sondaj de opinie, calcul sau ceva de genul în funcţie de cât fumez eu şi cât cheltuiesc pe ţigări?

 "Iubitule, m-am îngrăşat?"

 Aici e aici. Orice ai spune tot nu-i bine. Să te ferească sfântu să spui DA, că ai pus-o de-a binelea. Dacă spui un simplu NU, o să zică că sigur o minţi. Dacă spui da, dar slăbeşti tu... în cele mai mari filme horror n-ai văzut tu ce o să păţeşti. Ea deja are flashuri cu tine într-o baltă de sânge.

 "Mai trăieşti?"

  

 Bineînţeles că nu, tu eşti un fel de medium, dar vorbeşte mai încet, că ceilalţi nu mă pot vedea.

 "Te-ai tuns? Te-ai vopsit?"

 Nu, e o iluzie optică. Adevăru e că am tuns vreo 24 de cm, da e insesizabil, bravo, mă  mir că ai observat!!!

 "Iiiiiii, ai venit deja?"

 Nu, încă sunt în centru, dar mă bucur să te văd şi eu.

 "De ce eşti single?"

 Uite d-aia că mi s-a acrit de dăştăpţi ca tine măh!

 "Ştiu că m-a înşelat, da eu îl iert."

  

 Aşa mămică, ăsta e spiritul, bravo, bravo, bravooo!!!! N-o să se mai repete, nu-ţi fie frică, a fost o scăpare. Nu aştepta scuze de la el, caută-i-le tu, gândeşte-te că nu i-ai oferit poate tot ce trebuia şi de asta. Stai liniştită, e ok.

Şi tot din seria cu înşelatu

 "Eu te iubesc pe tine, ea nu înseamnă nimic."

 La asta aşa tare mă umflă râsu, că nu găsesc nicio replica inteligentă

 Întrebarea mea: de ce vorbesc oamenii când mai bine ar tăcea? Care sunt chestiile care vă enervează pe voi?!

Today I had a thought. What if I... what if I had never met you?

Zile fara soare, dar totuşi cu soare

 Ieri a fost una din cele mai bune zile din săptămână.

 Am început dimineaţa cu un cappucino de la automat, şi o ţigară (delicios ). Am continuat dimineaţa cu un test la filosofie, unde mi-am pus creieraşul în funcţiune la un eseu despre homo religiosus şi homo rationalis (adică omul care crede în destin, şi omul care crede în liberul-arbitru )

  

 Am continuat dimineaţa cu colegii, la Operetă la Braşov- Vânzătorul de păsări. Excelent, pe bune, am rămas uluită. Şi cu nişte poze geniale:

Am continuat după-masa cu o curăţenie şi un somn mic...

Şi seara am fost cu ai mei scumpi colegi , la concert Viţa de vie, şi Iris. Nu am poze din păcate, însă ne-am zbenguit, am ţipat, am cântat, eu am stat în cârcă (ih, ce bine să fii micuţă ), şi mi-am adus aminte de vechile melodii de la Viţa... Am cântat pe aceeaşi voce pe Vino la mine, Praf de stele, Varză...

 Am zâmbit şi am fost apoi în oraş, am râs, am făcut miştouri. Şi ne-am simţit bine. 

 Apoi am continuat noaptea într-o nota romantică şi am revăzut Jeux d enfant(Love me if you dare), un film francez extraordinar, care te face să vezi viaţa altfel, să îndrăzneşti, să ai curaj. Îţi arată că iubirea adevarată mereu îşi găseşte calea. Dacă nu l-aţi văzut, nu ştiu ce aşteptaţi!

 Iar azi, diseară, o să închei week-end-ul cu un concert Simplu. Spun că o să-l închei, pentru că duminica e zi de teatru, apoi de băiţă şi spălat pe păr, şi de făcut tot felul de chestioare pentru săptămâna care vine...

 Life s good

 PS-În amintirea trecutului-Viţa de vie-Vino la mine, m-a sensibilizat şi pe mine şi pe toţi cu care eram, de am cântat-o toata seara. Imaginaţi-vă o şleahtă de puşti pe străzi cântând "Vreau sa viiii iar inaaaapooooiii, să fim iar amandoiiii, vino la mineeee, vreau să fiu iaaaar cu tineeeeee"

Vreau!

Verbul care predomină în tot ce sunt eu zilele astea e "vreau!", "a vrea". Vreau să nu-mi mai fie frică, să nu mă mai sperie schimbările, să fiu mai bună, să se termine unele chestii odată, vreau să nu uit, vreau să nu uiţi, vreau să-mi iau inima în dinţi şi să trăiesc, vreau să ies din rutină şi vreau o pată de culoare.

 N-a fost cel mai bun an din viaţa mea, dar vreau să cred că încă se mai poate "drege". Că încă se mai poate întâmpla ceva bun, remarcabil, să fiu FERICITĂ- în adevăratul sens, aşa cum eram odată. Vreau să cred că viaţa asta nu e chiar aşa cum a fost în ultimul timp.

 Trăim într-o lume în care e ori da ori ba, ori alb ori negru, ori totul ori nimic, n-avem timp de pierdut, nu te plac, pa, la revedere. Ne despărţim prin sms-uri, ne rănim, ne dezamăgim, cu nicio remuşcare, nicio jenă. Adică pa, tu pleci, vine alta, şi tot aşa. E simplu.

 Şi vreau să cred că de acum o să fie simplu, că de acum vine liniştea...

Produsele elf-swatch

Deşi blogul meu nu este nici pe departe unul de fashion sau de make up, sunt şi eu foarte interesată de machiaj şi experimentez ori de câte ori am timp şi chef. Aşa că, prin urmare, mi-am comandat şi eu renumitele produse E.L.F- nu ştiam din ele, din auzite. Sunt nişte produse bune, ieftine, singurul lucru dezamăgitor la ele e că în America (că de acolo provin), sunt doar 1 dolar per bucată. Mă rog, am înţeles că costă şi transport şi tot pentru ca ei să le poată aduce de acolo. Oricum, a fost o promoţie la ei pe site cu 8 ron bucata. Deci sunt mulţumită.

 Trusa de farduri-Brightening eye colour- Rocher

O trusă care-mi place foarte mult, deşi se vede aiurea în poze, datorită aparatului care nu e tocmai unul profesional.

 Fard cremă- Nuanţa blueberry

 Şi ăsta îmi place foarte mult, se vede extraordinar pe ploape şi pare foarte rezistent, iar culorile sunt foarte intense

 Candy shop lip gloss- Mocha Maniac

 Nu am reuşit să pozez mâna, dar e super super tare, are un miros de ciocolată de mai mai că ai mânca luciuri de buze. Great!


 Şi last but not least, luciu de buze Pumping lip glaze- Nuanţa Mocha Ice. Miroase a menta, e foarte răcoritor. O parte e gloss transparent, iar cealaltă un pic mai deschisă (ca în prima poză, cea cu tubul)

 Ar mai fi 2 rimeluri, unul de la E.L.F, care încă nu l-am încercat şi tot ce pot să zic despre el este că are 2 părţi. Pe o parte e water resist şi pe cealalta rimel normal.
 Şi rimelul maybelline colosal cel care acum e la promoţie cu 15 roni, în aproape orice magazin. Eu am luat pe maron, e superb, şi face nişte gene foarte lungi, numai bune de ;;).

 Deşi posturile astea nu sunt genul meu (şi nici al blogului), am făcut asta în caz că va fi util cuiva. În concluzie, ador E.L.F şi cu siguranţă voi mai comanda!

PS ofttopic-  Nu sunt o snoabă, nu sunt ahtiată după vizualizări şi commenturi, dar am văzut azi că sunt pe locul 868, ultima oară când văzusem eram pe 1087, şi nu poate decât să mă bucure e un fel de confirmare a  muncii mele. Mulţumesc!!!

 Cu drag,
 Miss S

Forever?

Vreau să vă spun o poveste....

 Se întâmpla în anul 1950. Erau un el şi o ea. Ea avea un nume tare frumos. O chema Anelize. Un nume atât de rar întâlnit, dar care totuşi îi venea mănuşă. Anelize era frumoasă. Avea ochii mari, negri, o talie subţire şi un bust mare. Era micuţă de înălţime, un păr lung, şaten închis.cu un breton pe mijloc, care îi scotea în evidenţă ochii mari negri şi buzele pline. Purta mereu rochiţe pastelate, pantofi coloraţi (în limita posibilităţilor-deşi era dintr-o familie bună, dar vorbim despre anii 50.), eşarfe în păr, puloveraşe drăguţe, încheiate în faţă, peste rochiţe. De cele mai multe ori îşi marca talia de viespe cu o cureluşă în ton cu rochiţa.


 El- Ştefan. Un nume banal, dar un om excelent. Înalt, ochii albaştri, slăbuţ dar bine proporţionat. Tipic-emana masculinitate.


 S-au cunoscut la o expoziţie de pictură, şi au vorbit câte-n lună şi-n stele. Au bătut la pas străzile Parisului (amândoi fiind parizieni). Apoi s-au despărţit, dar cu promisiunea de a se revedea în următorul an, exact la aceaşi dată. Să zicem...să zicem aprilie. Nu contează data. 20 şi un pic.


 Anul următor, în aprilie, la ora stabilită amândoi erau acolo. Şi-au vorbit din nou, despre tot ce au făcut în anul acela. S-au despărţit cu aceaşi promisiune. Anul următor. Acelaşi loc, aceaşi oră.


 S-au întâlnit ani la rând... deşi erau ambii căsătoriţi, cu copii. Nu făceau nimic, doar vorbeau.


 ...Iar peste 50 de ani... El nu a mai apărut... Murise. 

Credeţi în iubire/prietenie care poate fi distrusă/întreruptă doar de moarte?

 ps- Povestea asta am auzit-o de la cineva, cum că ar fi un film, dar nu ştiu dacă e real sau nu. Detaliile sunt ale mele, scrise de mine, doar povestea în sine, ca idee am "preluat-o", să zic aşa.