"Eu acum trăiesc"

Auzi sintagma asta la fiecare pas. Sau "Gata, acum îmi trăiesc viaţa", sau "ce să fac, trăiesc", "Nu pot să trăiesc fară el"(care e şi cea mai penibilă din tot topul ăsta).

 Şi atunci stai tu şi te întrebi aşa într-o doară..."Bă, ce dracu înseamnă că trăieşti?" Da, automat înseamnă că respiri. Că dacă nu respiri, atunci eşti mort, deci nu mai discutăm despre a trăi, că nu prea mai ai cum(da, o deducţie extrem de logică, mi-a luat muult tare să ajung la concluzia asta). Şi atuuuunci? Ce înseamnă că trăieşti? Ce înseamnă pentru tine că-ţi trăieşti viaţa? Când dansezi pe toate mesele şi faci 1000 de poze? Când eşti în fiecare seară în oraş? Când faci sex? (Nu contează dacă de ocazie sau într-o relaţie serioasă) Când prin vene îţi curge adrenalina?

 Când???

Una scurtă da deşteaptă (4)

So go ahead. Argue with the ref, change the rules. Cheat a little, take a break and tend to your wounds. But play. Play. Play hard, play fast... play loose and free. Play as if there were no tomorrow. It's not whether you win or lose, it's how you play the game... right?

Meredith- Grey s anatomy

All about limits-Totul despre limite

 

sursă.

Limitele. Există la fiecare pas pe care îl facem. Sunt fie cele impuse de noi, fie cele impuse de alţii (as in-reguli, restricţii, do's and don't's). Ne împiedicăm de ele adeseori, mai ales când vrei neapărat să faci ceva dar nu prea poţi fie că regulamentul interior ţi-o interzice, fie că e imoral (astea cu imoralitatea sunt în percepţia noastră, pentru că aşa cum ceva mie mi se pare imoral, altcuiva o să i se pară perfect moral sau viceversa). Numai că există momente când nu ne împiedicăm de ele, ci ne scot la propriu din rahat, ne împiedică să o dăm în bară, lucru care să fim seriosi, e useful de multe ori.

 Limitele mai sunt cele pe care le punem între noi şi alţii. Pentru că adeseori punem limite, bariere, ziduri înalte ca ceilalţi să nu poată trece, să nu ne poată cunoaşte şi ca rezultat să nu putem suferi. Uneori există oamenii aceia care trec peste limite, dărâmă zidul şi ne cunosc, intră. Şi atunci poţi să alegi să îi laşi înauntru, sau să mai ridici o barieră ca să nu mai aibă nicio şansă. Iar ei vor alege ori să plece, ori să rămână, pentru că dacă cuiva chiar îi pasă, îl va lăsa rece că l-ai dat naibii când a venit la uşă şi va încerca din nou...de data asta pe la geam.

Eu nu le impun limite oamenilor. Oricine a vrut să mă cunoască a primit ocazia asta. Că a profitat de ea, sau nu, asta e partea a doua. Oricum, sunt înconjurată de oameni care mă iubesc şi asta valorează enorm. Valorează enorm să ai pe cine să suni la 3 noaptea dacă vrei să plângi sau să râzi, fără să te gândeşti că deranjezi. Limitele astea... da, mi se mai întâmpla. Mi s-a întâmplat asta chiar recent. Ajungem să punem limite atunci când ştim că dacă nu o facem vom fi răniţi. Iar eu nu mai "torelez"aşa ceva. Înţeleg perfect că limitele nu-i ţin pe ei departe ci mă îngrădesc pe mine. Dar îmi asum riscurile.

Impunem limitele astea pentru securitate, pentru a ne lămuri în principal pe noi înşine cu privire la noi dar şi la alţii, dar şi pe ceilalţi. Prin limite le spunem: "Gata, până aici".

 Dar şi la limite le putem spune "fructe interzise". Cu cât mai mare e riscul de trecere a limitei, cu atât mai mult dorim să o trecem. Cred că e chestia cu ce e "dincolo"de "interzis".Chestia cu "ce ar fi dacă". Doar că de multe ori dacă ai trecut-o there s no way turning back. Şi aici intervine problema că eu sunt omul care preferă să regrete că a făcut decât că nu.

 Sunt una din cei care FAC...deşi regret, deşi plâng apoi.... Nu e bine mereu, dar ai şi de câştigat?

 Voi sunteţi cei care trec limitele sau care îşi petrec viaţa construindu-le?

Sfântu Gheorghe-micul şi curatul meu orăşel

Sfântu Gheorghe, micul meu orăşel (nu pentru mult timp de acum înainte), a participat la concursul Capitala Verde a ţării. E un oraş mic, liniştit, curat. Oamenii se cunosc între ei, în aşa fel încât cred cu tărie că ne putem mobiliza ca acest oraş să câştige concursul acesta.

 Şi totuşi... de ce votez pentru Sfântu Gheorghe?
Nu pentru că aici locuiesc. Nici măcar pentru că atât de mult îndrăgesc oraşul ăsta cu toate străduţele şi cafenelele şi pajiştile şi micuţele magazine şi parcul în zilele de vară, ci pentru că e un oraş liniştit, calm. Am amintiri multe legate de el. E un oraş în care oamenii, de ambele naţionalităţi (maghiari şi români), au luptat prin multiplele proiecte să fie un oraş mai bun. Mai curat. Mai frumos. Mai nou.

 Aşa că... hai Sfântu Gheorghe, eşti cel mai tare!
http://www.umbrelaverde.ro/blog/premiul-blogosferei-pentru-capitala-verde-a-romaniei.html
Micuţul şi frumosul parc...

 Primăria...

 Un alt liceu...

 O mică bisericuţă din parc...

 Şcoala mea... de 12 ani încoace....

Voi cei din Sfântu, care mai aveţi bloguri, vă invit să faceţi şi voi acest pas... Nu vă costă decât 5 minuţele, dar rezultatul final va fi priceless!

Mintea la contribuţie!

Am fura... împrumutat de la Terra o imagine drăguţă:

Ia să vă văz... Mintea la contribuţie!

Every moment is another shot

Recitind postul cu obiectivele pentru 2011 mi-am dat seama că deja am realizat câteva chestii. Vorbesc mai puţin şi ascult mai mult-încercând aşa să învăţ. Obiectivul cu perseverenţa merge de minune- azi au venit rezultatele de la Cambridge- ŞI AM LUAAAT!!!- deci prima realizare pe anul acesta. Media pe semestru îmi iese 9.54. Nu mai pierd vremea cu oameni care nu merită. Am citit deja 3 cărţi. Pentru prima oară am renunţat la ceva cu uşurinţă deşi îmi era drag. Cât despre filme, anul ăsta pot să zic că am văzut vreo 4, iar seriale continui să văd, relaxându-mă aşa. Poze fac, alături de oamenii dragi sunt, doar că încă nu m-am îndrăgostit... dar cine ştie?

Aşa că... every moment is another shot... şi eu acum trăiesc!

Bravo!girl sau cum să fii o drama queen

Mai citesc din când în când, aşa de vrăjeală reviste glossy. Da, gen cool girl şi prostii d-astea. Şi la cool girl mă duc direct la pagina aia unde drama princesses d-astea de 16 ani întreabă dacă pot rămâne gravide prin sex oral.

 Şi azi fiind io cam tristelu aşa, adică niţel abătută (sau poate slăbită de la răceala pe care-am cărat-o după mine tot weekend-ul de a scos toată vlaga din mine) zic hai să iau Bravo girl (altă porcărie cu nişte sfaturi de intri în depresie dacă te apuci să le urmezi). Detalii, detalii, what s in and out (să poarte mă-ta cercei de sticlă cu mărgele de lemn, deşteapto care ai scris articolul ăla şi tot dânsa să poarte şi cizme d-alea Yeti staiăl), articol despre rivalele fiecărei fete şi metode cum să le pui la punct (asta mai lipsea, să citesc în reviste cum să pun la punct o fraieră), încă unu despre cum să învingi iarna, 3 paşi pentru un ten mai curat, un rahat de test care se numeşte "Ai atitudine de star?"şi care are ca variante "eşti pe drumul cel bun"sau "te-ai născut ca să fii star", de parcă n-aveam destule "staruri"de 15-16 ani, mai vine un val acuşa, stai să se epuizeze stocu de Bravo!Girl. Apoi urmează un articol minunaaat despre ce vedete feminine vor fi pe val anu ăsta şi Hanna Pontana şi Selena Fomez sunt pe primu loc, că ele "e" locu 1. Dacă încă nu ţi-au dat lacrimile treci mai departe la articolul "S.O.S- Vreau un iubit!" că te învaţă fetele noastre ce şi cum să faci (de exemplu: "află ce băiat are prietenă, care s-a despărţit recent şi care e singur de multă vreme"-great!!!).

 Şi ajungi la rubrica aia obosită cu întrebări. Media de vârstă a puştoaicelor care e scriu e 14 maxim 16 (pe principiu două maxim şasă) şi întrebările sunt gen: "cum să-mi măresc sânii?"-cu poooompa faaatăăă. Sau: "cum să-l fac să-mi demonstreze că mă iubeşte?"-Eu cred că nu te iubeşte fată, lasă, neeext. Şi topu topurilor: "Oare sunt însărcinată???"

 Şi de aici închizi revista şi zici... "Când eşti prost... şi viaţa-i grea..."

Despre copii la general

Topicul ăsta îl am de mult în cap. Mi-aduc aminte şi acum cum eram într-un local la o cafea şi era o tanti cu 3!!! copiii, care zbierau din toate forţele, se tăvăleau pe jos şi se duceau la mesele tuturor. Iar mămica... ce făcea? O să ziceţi că încerca să-şi calmeze copii. Nu, nu asta făcea. Îşi fuma ţigara liniştită şi se uita la un laptop.

 Asta faza numărul unu. Faza numărul doi: În Sinaia, la un seminar anti-discriminare. În hotelul în care eram cazaţi noi era o familie cu doi copii. O fetiţă tare drăgălaşă care dacă n-ar fi deschis gura aşa ar fi şi rămas şi o puştoaică de 15-16 ani îmbrăcată în fuste de o palmă şi machiată la 8 dimineaţa cu ruj roz. Dar nu asta contează. En fin. Noi fiind la o masă alăturată de ei, auzim o conversaţie. Puştoaica de 15-16 ani (asta credeam eu- am aflat ulterior că avea 13!!!), se plângea părinţilor că ea s-a săturat să meargă cu ei peste tot, că vrea şi ea să aibă un prieten şi că oricum dacă vrea să facă sex poate să facă oricum, cu sau fără voia lor. Fetiţa cea mică îi ţinea isonul şi spunea că ar vrea şi ea farduri şi haine sexy, că deja e timpul şi că toate colegele ei deja au fustiţe cu volănaşe.
 Mă uitam şocată, mama era o femeie simplă, dar totuşi îngrijită, iar tatăl cu nişte ochi de un albastru tulburător se uitau amândoi pierduţi unul la altul şi nu ştiau ce să zică.

 Faza numărul trei: Aud ZILNIC la noi în liceu, cât şi pe stradă copii care înjură mai urât decât am înjurat eu odată. Şi atunci..vina cui e? părinţilor? A celorlalţi copii? Şi dacă da... ei de unde au auzit cuvintele respective?

 Nu am nimic cu copiii, don t get me wrong, dar de ce naiba în ultimul timp femeile îşi cam pierd identitatea? Ori asta cu nu le pasă de copiii lor, ori ailaltă cu facem blog copilului, ori poze doar cu copilu pe facebook, hi5, twitter, la avatar la fel? Ce naiba?

Una scurtă da deşteaptă (3)

"Juliet was an idiot. For one thing, she falls for the one guy she knows she can't have... Everyone thinks it's so romantic: Romeo and Juliet, true love... how sad.

If Juliet was stupid enough to fall for the enemy, drink a bottle of poison, and go to sleep in a mausoleum, then she deserved everything she got"

Grey's anatomy

11 minute

Ultima carte citită de mine (de fapt recitită, pentru că e a 2a oară) e Paulo Coelho-11 minute.

 O poveste care începe cum nu se poate mai ciudat: "A fost odată ca niciodată o prostituată pe nume Maria.", formulă pe care am auzit-o de sute de ori când eram mici, însă în basmele şi poveştile cu prinţi şi prinţese care ne erau citite. Dar, în fond, oricine are dreptul la o poveste, nu?

 Maria duce o viaţă zbuciumată, alege să plece în Elveţia, unde în final se va prostitua. Nevoia de bani, -vrând să le dea părinţilor şi să îşi pună pe picioare o fermă când va reveni acasă în Brazilia- o împinge până la limite. Îşi convinge sufletul că nu trebuie să-i pese ce face cu trupul. Are enorm de multe experienţe care o golesc şi mai mult pe interior.
"Onoarea. Demnitatea. Respectul faţă de mine însămi. Dacă mă gândesc mai bine, n-am avut niciodată niciunul din aceste trei lucruri."

Titlul de 11 minute provine de la ideea că Maria ajunge la concluzia că atât durează actul sexual. Şi crede că bărbaţii plătesc ca să fie fericiţi.

E din ce în ce mai greu, Maria dă faţă în faţă cu dragostea şi îi e frică să o recunoască.
"Când nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Când am încetat a fi cine eram, m-am regăsit pe mine însămi. Când am cunoscut umilinţa şi supunerea, am devenit liberă."
"Viaţa este uneori foarte zgârcită: trec zile, săptămâni, luni şi ani fără să simţi nimic nou. Totuşi, odată ce se deschide o uşă, o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta."
 
Maria însă luptă în continuare. Cu viaţa, cu bordelul ăla unde era în permanentă competiţie şi mai presus de orice cu ea însăşi.
" Înainte de a muri vreau să lupt pentru viaţă."
 "Dacă vorba e să înaintăm în viaţă, trebuie să înţelegem faptul că ceea ce e "bunişor" e foarte diferit de ceea ce este "cel mai bun"


Găseşte omul care îi vede "lumina", esenţa şi care se îndrăgosteşte de ea. Ea însă nu înţelege cum ar putea iubi cineva o prostituată. Însă ea înţelege esenţa iubirii:
" M-am simţit rănită când i-am pierdut pe bărbaţii de care m-am îndrăgostit. Astăzi sunt convinsă de faptul că nimeni nu pierde pe nimeni, fiindcă nimeni nu posedă pe nimeni. Asta e adevărata experienţă a libertăţii: să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda."
"Nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni."

Cunoaşte durerea amestecată cu plăcere şi realizează că:
 "Există anumite suferinţe care pot fi uitate atunci când putem pluti deasupra durerilor noastre." şi că ...
"O fiinţă umană se cunoaşte doar dacă merge până la limitele sale."

Acum nu mai e atât de sigură că vrea înapoi în Brazilia, însă îşi promite să plece...
   "Să te îndepărtezi de pasiune sau să i te abandonezi orbeşte, care dintre aceste două atitudini e cea mai puţin distructivă?"
"Dacă aş mai rămâne o zi, aş mai rămâne un an, iar dacă aş mai rămâne un an, n-aş mai pleca niciodată"
"Dacă aş mai rămâne o zi, aş mai rămâne un an, iar dacă aş mai rămâne un an, n-aş mai pleca 
niciodată." 

...Aşa că pleacă...
"Dacă avea să o întrebe cineva peste mulţi ani după aceea cum era locul pe care-l cunoscuse în tinereţe, ar fi putut răspunde: "Frumos, capabil să iubească şi să fie iubit."


Iar finalul? Bineînţeles că eu nu vi-l zic, citiţi cartea, e superbă!

Despre motivaţie şi de unde naiba o obţii

Ne-au invadat piaţa sute, poate chiar aproape mii de cărţi motivaţionale. "Cum să fii fericit", "Unde găseşti fericirea?", "Sfaturi să fii fericit în cuplu", "Sfaturi pentru un orgasm reuşit"

Şi acum vin eu (care apropo-sunt total contra acestor cărţi).
 "Cercetătorii susţin că afirmaţia de tipul eu sunt bine nu ajută, determinând mai degrabă refulări, decât creşterea respectului de sine "sursa.
Înainte să mă apuc de postul acesta, am studiat puţin fenomenul pe all mighty google şi am descoperit (deloc şocant), că românii sunt foarteee receptivi la cursurile şi cărţile motivaţionale.
 "Cum stă situaţia însă în România. Populaţia este foarte receptivă la acest gen de cursuri de dezvoltare personală sau de tehnici motivaţionale, iar numărul celor care se înscriu la astfel de cursuri creşte semnificativ. „În ultimii zece ani, în România s-a dezvoltat un interes nesperat de mare pentru psihoterapie, în ceea ce priveşte autocunoaşterea”, afirmă psihologul Virgiliu Rîcu, membru al Asociaţiei Române de Psihoterapie Psihanalitică. Şi la capitolul lectură, românii par a fi preocupaţi de subiect şi asta se observă în cifra de vânzări înregistrate de edituri"

 Scriam odată tot despre cărţile astea despre cum să fii fericit AICI. Iar părerea de atunci nu s-a modificat în niciun fel.

 Şi acum vin eu şi vă întreb? Chiar avem nevoie de cărţile astea? Nu ştim să mai fim fericiţi din tot ce trăim şi ne cumpărăm cărţi scrise de oameni pe care oricum nu-i cunoaştem şi ne încredinţăm aşa, pur şi simplu viaţa în mâinile lor?
„Este firesc să fie mai uşor să spui «eu sunt bine» şi să crezi afirmaţiile de acceptare de sine dacă lucrurile din viaţa reală confirmă această realitate. Dacă, însă, relaţiile cu părinţii sunt tensionate, persoana are puţini prieteni, nu are un loc de muncă sau nu se simte confortabil cu aspectul fizic, aceste afirmaţii nu ajută, determinând mai degrabă refulări, decât creşterea respectului de sine”, afirmă psihologul Simon Delsthorpe, purtător de cuvânt la Societatea Britanică de Psihologie.  " sursa.

Aşa că aici ajungem la părerea mea: dacă nu ai auto-control poţi avea biblioteca plină de cărţi asemănătoare.Şi dacă ai auto-control, nu ai nevoie de cărţile alea. Să fiu iertată, dar eu nu aş cumpăra aşa ceva nici dac-aş ajunge cea mai depresivă din punct de vedere fizic şi emoţional de pe faţa Pământului.

 Iar pe final.. ei, cei care scriu astea, sunt fericiţi? Sau e doar o mască arătată societăţii în ideea de a vinde?

Ce găselniţe s-au mai găsit (1)

Cui i-ar plăcea nişte cearceafuri mai... inedite? Ia uitaţi aici:

Eu îl iau pe ăla cu fila de carte sau pe cel cu tipu. Am zis, am zis!

pozele sunt de la: draga mea alice 

Una scurtă da deşteaptă (2)

Niciodată nu spunem "Stop", nu ştim să ne oprim şi asta doar pentru că mereu aşteptăm "mai mult."Mai multă tequila, mai multă iubire. Mai mult e mai bine.

Menţionez la cerere că e din Greys, deşi nu e tradus mot-a-mot.

Reduceri-In or out?

Ok, multe dintre voi ştiţi că pe 15 ianuarie, în fiecare an, e oficial declarat deschis sezonul reducerilor. Şi mai ştiu şi că cei care mă citesc de ceva timp ştiu că la mine "reduceri"e sinonim cu "raiul pe Pământ". Da, my bad, my wrong, but still, nu-mi pare rău.

 Acum vine întrebarea: de ce să ne cumpărăm ceva de la reduceri? Şi eu zic aşa: pentru că sunt lucruri ieftine, reduse uneori cu muuult faţă de preţul iniţial (deşi se întâmplă şi măgării gen- schimbă preţul iniţial ca să pară că produsul a fost de fapt muuult mai scump şi hihi, ce reducere mare au făcut ei-, asta însă doar la noi...).

 ...Dar asta nu înseamnă că trebuie să cumpărăm lucruri pe care suntem conştiente că nu le vom purta vreodată, dar cine rezistă la 80 la sută reducere? Asta unu la mână. Doi la mână nu vă sfătuiesc să cheltuiţi averi la reduceri chiar dacă sunt ieftine şi 3, nu vă grăbiţi, nu vă bateţi pe haine (am văzut-o şi p-asta- 2 doamne care se cafteau pt o pijama redusă)

Şi atunci eu am ajuns la concluzia că de la reduceri e bine să luăm piese mai degrabă uni, must-have în orice garderobă, cum ar fi:

 Cardiganuri simple, cu sau fără nasturi: albe, negre, beige, gri. Sunt element-cheie într-o garderobă- fie peste cămaşă şi ai stilul office, fie peste un maieu drăguţ şi ai seara în oraş, fie un tricou polo şi ai plimbarea-n parc. Got it?

 Cămaşa albă: E un obiect pe care-l avem în dulapurile noastre de la mic la mare, de ani buni încoace. Nu se demodează şi hai să fim serioşi, din câte încurcături ne scoate? Nu trebuie să fie neapărat simplă, poate să aibă şi un volănaş, două, sau să fie model "victorian-vintage-like", e tot aceeaşi cămaşă albă care-ţi salvează onoarea.

Botine sau cizmuliţe negre: Astea clar nu se vor demoda niciodată, atâta timp cât nu au volane, volânaşe, năsturei. Mergeţi pe clasic. Din punctul meu de vedere, nici blăniţa nu strică, însă doar sus (Asta pentru că mi se par hidoase cizmele alea gen Ugg care sunt total acoperite a blană. Yeti gen. )A, şi apropo: nu contează că se trece iarna, că se face vara sanie şi iarnă căruţă, aşa că fără mentalităţi din astea, că nu îşi au rostul.

Topuri uni, malete: Astea clar ne scot din încurcături şi mai mari. Ai o rochiţă de iarna cu mâneci scurte dar e prea frig? Maleta neagra. Şi tot aşa. În astea merită investit pentru că le porţi purta în enorm de multe combinaţii. 


Lenjerie intima, şosete şi tot tacâmu: Albe, negre, colorate şi cu 60-70 la sută mai ieftine. Merită, nu?

Clasică fustă simpla şi neagră: Şi ea te va scoate din rahat tot timpul, în mod special dacă e cu talie înaltă. Cu un top simplu şi un cardigan. Sau cu un tricou colorat. Variante există, capul să te ducă. 

Şi tot din categoria clasic: little black dress: E cred că cea mai cunoscută variantă de a te îmbrăca. Simplitate, eleganţă şi enorm de multe look-uri pe care le poţi realiza în funcţie de ce vrei să arăţi şi cui. Eu aş merge pe o croială simplă, dreaptă, iar pentru accesorizare poţi alege cercei mari sau o broşă.

 Geanta neagră: Da, aia mare gen sac, în care-ţi încape toată casa şi vecinii de pe palier. La reduceri o vei găsi muuult mai ieftină şi plus... asta chiar o poţi purta la orice.

 Geci de primăvară: Acum sunt waaay to cheap, plus că au apărut deja.

 Accesorii şi farduri: Care iarăşi sunt ieftine. Mizaţi pe cercei simpli cu şurub, perluţe, blingbling-uri, palete mari de farduri, parfumuri scumpe(care acum sunt reduse)

Am dat şi o declaraţie pentru un ziar local despre asta: 

Iar deşi în articol scrie doar "Cristina, 18 ani", prietenii mei puneau pariuri, siguri fiind că eu sunt aia. Hihi.


 Voi la ce vă uitaţi prima oară când intraţi într-un stand "redus"?

 PS-poza e de aici

O a doua scrisoare către mine

Cel mai greu mi s-a părut dintotdeauna să vorbesc cu mine, să aştern pe hârtie gânduri despre mine. Poate de asta n-am fost niciodată omul cu liste şi listuţe. Niciodată n-am fost în stare să scriu pe o foaie albă împărţită în două avantajele şi dezavantajele unei alegeri. Cred că din cauza asta adeseori iau decizii pripite care se dovedesc a fi greşite. Nu aş putea să mă plâng de asta, pentru că îmi învăţ propriile lecţii-care vorba aia, sunt mai bune decât cele date de alţii, fac propriile greşeli din care învăţ şi pe care încerc să nu le repet. Dar e mai bine să ştii cu certitudine decât să te gândeşti şi e mai bine să te trezeşti în loc să visezi. Şi până şi cea mai mare greşeală care nu mai poate fi reparată bate de o mie de ori greşeala de a nu fi încercat.

 Răbdare, răbdare, răbdare-îmi zic adeseori, fără succes. Răbdarea e o calitate care-mi lipseşte cu desăvârşire. Nu pot să am răbdare-şi bineînţeles că şi de aici se trag decizii pripite. E adevărat, din pripeala asta ies şi decizii bune, care se dovedesc a fi chiar geniale. Doar că... pierzi. Pierzi când te grăbeşti, pierzi când eşti naiv, iar zilele astea tind să cred că sunt cam naivă. Şi o să pierd iar. Dar nu-i nimic.

 Atunci când simt că mă pierd mă aşez pe jos şi desenez. Desenez până umplu o coală mare de bloc de desen, de A3. Până mă dor degetele. Şi atunci abia am scos toată furia. Sau mă gândesc la o cutie mare goală în care arunc toată furia iar apoi o las într-o cameră goală şi încui uşa. Iar atunci când am timp, revin şi analizez.

Din fericire sunt omul optimist, cu zâmbetul pe buze chiar şi atunci când e greu.. Doar că uneori... E atât de complicat şi noi avem tendinţa să complicăm şi mai mult. 

 Tu ce faci când vrei să te relaxezi?Sau mai exact, cum îţi canalizezi furia?