duminică, 3 octombrie 2010


Şi acum am realizat că în goana asta nebună de a uita am făcut doar să mă rănesc pe mine, făcând tot felul de chestii pe care în mod obişnuit nu le-aş fi făcut. Chestii făcute ca să uit (în caz că ar fi reuşit).

 Şi uite ce-am făcut... de uitat tot nu am uitat. De zâmbit zâmbesc mai rar. Mă arunc cu capul înainte şi ies sfâşiată...

 Uneori în goana asta nebună de a uita, fugi înainte, nu te uiţi înapoi, îţi reprimi sentimentele, refuzi că simţi. Te refuzi pe tine şi încerci să arunci praf, nisip şi noroi peste tot...Şi unde ajungi? Dacă nu aşa...atunci? Atunci cum uiţi?Să-mi spună şi mie cineva, că a trecut atâta timp şi abia acum mi-a sărit adevărul în faţă. Şi acum tind eu să întreb..."dar eu?eu ce mă fac acum?"

Şi-am plâns azi...uite aşa de ciudă că eu n-am însemnat atât cât alţii, că n-am însemnat nimic. Şi că am obosit şi nu ştiu ce se întâmplă...

 Nimic nu mai e la fel. Şi o să mă mai pierd încă odată. Şi nu mai pot să mă mai pierd!

5 comentarii:

Camelia Bucur spunea...

oricât de tare te-ai pierde, la un moment dat te regăseşti; ca naiba, mai puternică decât înainte. asta e; shit happens. în timp, totul se rezolvă:)

P.S. - nu'ş de unde tot optimismul ăsta pe capul meu:))

Cristina Cioba spunea...

Multumesc Camelia. Sa stii ca imi prinde bine optimismul asta al tau:):*

Camelia Bucur spunea...

:) mă bucur;)

Cristina spunea...

Ştii,de fapt niciodată,dar niciodată nu se întâmplă să nu însemnăm nimic pentru cineva.Acuma,că uităm des asta,e altă poveste..

Cristina Cioba spunea...

Da...dar uneori nu insemnam atat de mult pentru altii, precum inseamna ei ptr noi...:) asta face diferenta...