Departe......

Nu prea ştiu ce simt. Iar când mă hotărăsc să vorbesc despre starea mea, nu mai pot să o fac, pentru că se schimbă. Am încetat să mă mai caut. M-am pierdut definitiv. Aşa că nu mă mai caut. Trec zilele cu o repeziciune uimitoare, a venit vara, şi eu nu pot să mă bucur de mai nimic... M-am bronzat, pielea mea are o nuanţă ciocolatie şi îmi pune în evidenţă sânii şi ochii... Şi totuşi nu mă pot bucura de vara mea iubită, anotimpul meu preferat...

Nu mă simt rău. Departe de mine gândul asta. Doar că în ultimul timp sunt doar eu cu mine... Şi mă bucur de prezenţa mea. În loc să ies la o bere prefer să zac în pat cu laptopul în braţe, un film bun şi o ceaşcă de cafea cu lapte... Nu aştept nimic, nu cer nimic. Nu mai am aşteptări prea mari de la nimic. Aştept doar...puterea mea înapoi. S-o fi dus odată cu moleşeala asta...Uneori mă uit în oglindă şi nu mă mai recunosc. Mai durează ceva până o să mă cunosc iar. Au fost poate prea multe lucruri în ultimul timp care mi-au blocat mintea şi sufletul... De asta m-am retras aşa, deodată.... Nu mă mai interesează brusc problemele altora. Le-am auzit prea mult, iar pe ale mele doar eu le ştiu. O să-mi revin, dar deocamdată stau şi zac...şi mă gândesc...Departe de orice fel de durere...

 Cu drag,

Pauză?

Cred că uneori sunt o scârbă. Uneori nu mă gândesc la cei din jur, mă gândesc doar la mine. Apoi nici măcar nu mă omoară conştiinţa. Nu ştiu dacă sunt fericită, sau doar cred asta. În momentul de faţă mă doare capul şi am o uşoară durere de gât. Habar nu am ce program am azi, mâine sau poimâine. Totul e aşa de imprevizibil, că dacă aş muri mâine, cu 5 minute înainte nu aş şti dacă mor de fapt sau nu. Trebuie să faci nişte chestii ca să-ţi dai seama că ai făcut ceva bine, că te-ai retras la timp. Eu ştiu acum că m-am retras la timp. Altfel cred că aş fi picat în hăurile depresiei. Şi mi-am jurat că niciodată n-o să mă mai încăpăţânez să rămân unde nu îmi mai e locul...

 Am o stare ciudată, nu ştiu când o să mai scriu, poate ar fi bună o pauză.... Aş vrea să fiu într-un loc ca...ăsta...

Despre noapte şi dimineaţă

După 2 zile de căldură extremă a plouat aseară de a răcorit tot pământul. În sfârşit nu m-am mai trezit transpirată şi cu părul vălvoi de la căldură. Ploua cu stropi mari, se auzea cum se lovesc stropii ploaie de pervaz, era 2 noaptea şi afară ploua atât de frumos. Îmi pare rău că nu am ieşit să mă plimb în ploaie, e un lucru atât de frumos... 

Am revăzut aseară filmul If only. Ca de fiecare dată, s-a lăsat cu lacrimi la sfârşit. Nu am mai plâns de ceva timp bun, iar aseară am văzut că uneori plânsul e ceva frumos. Mi se inundaseră obrajii cu lacrimi, calde, fierbinţi şi aveam o senzaţie de eliberare..

La 3 dimineaţa am fumat o ţigară pe balcon, în pijamale, cu părul strâns, respirând aerul proaspăt al nopţii. Ţigara s-a prelungit, am mai fumat una şi încă una, m-am gândit, am zâmbit, am respirat aer curat.... iar atunci când m-am pus în pat nu puteam dormi. M-am foit de pe o parte pe alta, am adormit greu şi m-am trezit devreme. Mi-am început dimineaţa ca oricare alta, citind mailuri, fumând o ţigară la clasica ceaşcă de cafea cu lapte, am "răsfoit" blogurile care îmi sunt dragi.Şi de pe un blog, am ajuns pe alt blog şi tot aşa. Până am ajuns pe un blog, căruia nu îi dau numele. Blog pe care în fiecare post era ceva de credinţă, despre Iisus, pe marginile temei de la blog poze cu Iisus şi rugăciuni şi aşa mai departe. Chestie pe care eu nu o admit, nu o înţeleg. Nu pot să-i suport pe cei care promovează credinţa, sunt în permanenţă la biserică sau mânăstiri, iar subiectul lor de discuţie e veşnic credinţa lor şi Iisus. Mi se face silă. Eu niciodată nu vorbesc despre relaţia mea cu Dumnezeu, aia e a mea şi e specială. 

 Sunt obosită şi răvăşită... Nu ştiu însă de ce... Asta e una dintre dimineţile în care aş merge pe străzile Parisului, pe lângă turnul Eiffel, îmbrăcată într-o rochiţă galbenă, asortată cu nişte cercei lungi galbeni, păr strâns, platforme galbene şi o geantă xxl galbenă. Ar fi soare şi aş alerga, aş face poze şi cumpărături. Iar atunci când aş obosi, aş trage pe dreapta la una din terasele lor de pe trotuare ca să beau un latte...

Fericire.......

Uneori trebuie să te intorci înapoi şi să-ţi înfrunţi demonii. Dacă nu închei conturile cu tine, cu trecutul, cu alţii, uneori nu poţi merge mai departe. Nu neapărat pentru că te doare, pe mine nu mă mai doare de mult. Dar nu e bine să laşi conturi neîncheiate în tine. Eu m-am întors azi în adâncurile minţii mele. Am închis ochii, m-am întins pe spate şi am retrăit tot în timp real. Am râs, am zâmbit, m-am întristat. Uneori îmi strangeam ochii tare, nu-mi plăcea ce văd, dar nu îi deschideam. Continuam "visul", pentru că dacă mă opream aş fi pierdut firul şi ar fi trebuit să o iau de la capăt. Şi nu am vrut. Am retrăit de la prima la ultima clipă, ca şi acum s-ar fi întâmplat în timp real. Am realizat că multe nu au fost roz. Că multe fapte de romantism şi arătare a sentimentelor din partea mea au fost în van. Degeaba. Fără rost. Ciudat a fost că...eu eram în afară. Eu vedeam din exterior. Nu mai aveam nicio putere să zic "stop". Amintirile doar le priveşti. Obţii acordul regizorului să le vezi. Dar nu ai nicio putere asupra lor. Am încheiat conturile cu trecutul. Acum e cea mai mare linişte. Merg pe ce-o fi, o fi. Nu mă simt bine acum, sunt obosită, cu toate astea mă duc la o bere. 

 PS-la casting a fost foarte bine, sunt ca şi intrată. mulţumesc pentru susţinere. 

 PS2-poze de ieri. 
PS3-ce aş dormi eu niţel...

Fericire...

Sunt cea mai fericită. Pentru ziua asta cu tine, pentru toate pozele, pentru noi doi...şi pentru că îmi arăţi atât de multe...:) Spun poate prea repede vorbe mari... Dar aşa e...Mă faci fericită. Cea mai fericită. 

 Nu am de gând să scriu mult, am plecat dimineaţă şi abia acum am ajuns. Muzică, dans, lume, el. Acum din nou. Plec. Ţine-ţi-mi pumnii, mâine e castingul pentru film! 

Visează...

Daţi play la melodia de mai jos, înainte să citiţi!!!


 Încă sunt fericită. Radiez. Ştiam că o să ajung undeva cu teatrul, dar nu credeam că atât de repede.... Am 17 ani şi merg la casting pentru un film. În august mergem la festivalul de teatru. Merg pe drumul drept şi pare plin de trandafiri. Nu o să fie uşor, dar lupt pentru ce visez. Am reuşit să îndepărtez tot ce-a fost urât în viaţa mea şi tot ce-mi făcea rău. Am luat premiul 3 şi o menţiune. Am reuşit să slăbesc 4 kilograme, exact cât vroiam. Ascult numai melodii frumoase. Mănânc sănătos. Am îndepărtat oamenii care-mi făceau rău. Oamenii care aveau o influenţă negativă asupra mea. Am un zâmbet cretin pe faţă. M-am îndrăgostit. Nu pot să cred cât de fericită sunt, e incredibil. E ca un cer...senin. Fără niciun nor... Am realizat că merit să iubesc şi SĂ FIU IUBITĂ, la rândul meu...şi că nu merit să stau lângă un om incapabil de a avea vreun sentiment... 

Şi acum mă bucur de linişte, de soare, de oamenii din jurul meu...de VIAŢĂ...

 Linişte...visez...

 

Vă las cu melodia care mă ajută să visez...

Cateva cuvinte despre un suflet

Ma cheama Cristina (ce inceput mai banal puteam gasi in afara de asta?), sunt clasa a 12a (momentan, ce credeti, ca io nu mai cresc?!), la un profil de stiinte sociale.


Imi curg teatrul, iubirea si muzica prin vene...Uneori si marea. Iubesc filmele, critica de teatru si piesele. De asemeni sunt o mare iubitoare de viata, seriale, oameni, fotografie, make-up(aici sunt la inceput, dar imi tastez talentele pe cine apuc-cel mai des pe mine, evident), cartile bune, soarele, viata si dansul.


Am aspiratii si vise inalte pe care sper ca le pot duce la buna implinire. Imi place sa citesc, sa cant, sa rad, sa fac experimente culinare (nu esueaza prea des), sa citesc, sa dansez, sa iubesc, sa fiu iubita (asta pentru ca am nevoie permanenta de reciprocitate, nu sunt eu daca nu stiu ca sentimentele nu imi sunt impartasite-si recunosc ca pentru asta am nevoie atat de cuvinte cat si de fapte, la randul meu oferind acelasi lucru)


Sunt loiala, sincera, fidela, nu suport minciuna sau inselarea de niciun fel. Sunt sociabila, punctuala, comunicativa. Imi sustin prietenii si familia prin toate fortele de care dispun. Poate ca si de asta ma auto numesc "mama ranitilor", desi cateodata nu e bine, sunt mereu acolo pentru oricine ma suna, oricine ma cauta, iar adeseori cand ai nevoie nu primesti acelasi tratament, din nefericire. Incerc aproape in permanenta sa multumesc-daca nu pe toata lumea-, atunci in mod clar mare parte din ei.


Sunt pasionata de medicina, mi-ar fi placut enorm de mult, dar nu toti suntem facuti pentru asta. Mi-ar fi placut chirurgia, in mod special. Tocmai de asta aici apare un alt punct important din viata mea- serialele, dupa Greys anatomy sunt moarta! E de inteles, chirurgie pe paine...


Recunosc ca am enorm de multa incredere in mine, si incerc sa am grija pe cat posibil mult de mine. Pentru ca am invatat de la viata ca daca nu o fac eu, atunci nu o va face nimeni. Daca nu ma voi respecta eu, atunci nu ma va respecta nimeni, asa ca incerc sa nu ma dezamagesc in primul rand pe mine, abia apoi incerc sa fiu buna pentru ceilalti, desi inteleg perfect ca daca nu esti suficient de buna pentru un om, atunci e clar ca omul acela nu te merita, daca nu te poate vedea ca pe un intreg, atat cu calitati cat si cu defecte!


Sunt uneori rea, ambitioasa. Dar in acelasi timp foarte sufletista. Recunosc ca sunt egocentrista, dar cine nu este? Dar pe de alta parte sunt slaba, slaba ca-mi accept greu esecurile si accept enorm de greu ca am pierdut si ca poate ar trebui sa renunt. De atatea ori m-am agatat de trecut, de amintiri, de bagaje pierdute, ratacite care ar fi trebuit sa ramana asa...


Nu pot sa traiesc fara iubire, pentru ca o consider cea mai importanta din viata cuiva. Asta si sentimentul de afiliere, apartenenta... Aici apare dorinta de reciprocitate, despre care vorbeam nitelus mai sus, pentru ca vreau cu tarie de la mine sa nu accept jumatati de masura, iar de la ceilalti sa-mi ofere ce e mai bun, atunci cand eu asta oferi. Si aici e inevitabil sa zic ca nu imi place sa fiu pe locul doi. Nu pot si nu vreau, vreau acea senzatie unica ca sunt de neinlocuit, chiar daca nu exista asa ceva... Imi place (ca oricarui om, de altfel, cred) sa simt ca sunt iubita si apreciata pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce isi doreste cel de langa mine sa fiu.




Atasata de familie si oameni dragi.Vesnic cu zambetul pe buze si uneori nemultumita. Foarte rar trista. Incerc sa imi mentin zambetul pe buze. Si incerc IN FIECARE SEARA sa nu adorm suparata. Nu imi place sa astept, asta il consider un defect, nu am rabdare, vreau ca lucrurile sa merga repede, si presez oamenii sa se miste mai repede. Mereu ajung unde vreau eu. Iar atunci cand nu reusesc sa imi ating scopul, in cazul in care nu era ceva important, renunt. Dar acum, acum cand am dat edit la acest post am realizat ca am inceput sa prefer siguranta, am renuntat la goana aia nebuna si isterica spre nicaieri in favoarea pasilor micuti micuti si marunti dar care duc undeva, duc spre implinire spirituala si morala. Spre imbogatirea cunostintelor si a avea un scop si o finalitate in viata ca la sfarsit sa poti spune impacat ca ai fost fericit.


Iubesc sa scriu, e una din cele mai frumoase forme de exteriorizare. Iubesc tot ce tine de fashion, design, arhitectura. Cred ca se poate spune ca iubesc tot ce tine de frumos, estetic, adorabil. 


Imi place sa cred ca sunt realista, iar atunci cand nu sunt nu ma va rani asta. Dar adeseori ca orice om, ajung ranita si ajung sa schiopatez fara macar sa stiu de ce si ce naiba fac... Ma invart intr-o lume plina de nebuni fara casca si fara cotiere, si imi place atat de mult viata asta, incat ma declar indragostita pe veci de ea....




Inchei spunand ca nu pot sa scriu nici macar in 1000 de randuri CINE sunt EU....suntem prea complexi si schimbatori si in fiecare zi altfel si peste ani si mai altfel ca sa pot sa zic... insa, sper, cititorule, sa poti invata ceva din povestile mele...

shopaholică, dar mă tratez...

Tot vorbind despre asta cu diferiţi oameni, cu prieteni, cu mama, iar acum şi cu Simona, am ajuns la concluzia că sunt SHOPAHOLIC. Disperată după cumpărături, ahtiată sau cum mai vreţi voi să spuneţi.
 Sâmbătă am de mers la noi la liceu plus la un alt liceu. Am peste 25 de rochiţe în dulap. Aia e aşa, aia e invers, aşa că ce mi-a rămas de făcut... să cumpăr alta. Am plecat după o rochiţă, şi m-am întors şi cu o geantă, cu o pereche de cercei şi o pereche de balerini (ca să asortez rochiţa, nu de alta....)
 Săptămâna trecută i-am cerut mamei 50 de ron ca să-mi cumpăr un card de memorie pentru telefon. Am plecat frumos cu banii în buzunar şi m-am întors ca fiind mândra posesoare a unei...perechi de pantofi. Roşii ca focul...
Dacă încep să combin haine din dulap să creez ţinute cred că sar de 500. Dulapuri pline ochi, cutii pline de cercei, inele, brăţărele, medalioane. 2 rafturi pline cu farduri, unul plin cu parfumuri, parcă sunt parfumeria din colţ. Încerc să trec pe lângă magazine fără să mă uit. Dar sfârşesc intrând... Şi din păcate şi ieşind...(cu vreo două pungi.)...
 Nu cred că există tratament pentru boala asta, chiar nu cred. Nu am ajuns încă să fiu în stare să-mi vând o mână, pentru că serios acum, ce ar mai sta bine pe mine fără o mână? Poate ficaţi, rinichi...
Acum, partea mai haioasă e că nu mă îngrijorează în niciun fel. Eu am o viteză demnă de invidiat la shopping. Indiferent ce fel de shopping. Shopping online, shopping pe bune. Nu am niciun fel de problemă. Măcar m-a dus capul ca atunci când am fost în marile oraşe ale lumii să vizitez obiectivele turistice, abia apoi magazinele... Deşi nici invers n-ar fi fost rău...
 Deja îmi şi imaginez. Grup: Shopaholicii anonimi. Buna, sunt Cristina şi sunt dependentă de cumpărături.
Buuuuuună, Cristina.
 ...peste 5 luni
Nu am mai cumpărat de 5 luni nimic. (şi în gândul meu: rochiţa aia, cele 3 perechi de pantofi, blugii, cele 2 genţi şi cele 3 perechi de cercei, erau necesare...)
Dacă m-ar întreba cineva ce aleg între sex şi o rochiţă...cred că e evident. Nu de alta, poate nu mai găsesc modelul ăla...

 Sunt Cristina, fumez, nu beau, sunt dependentă de cumpărături şi de afecţiune şi uneori sunt geloasă.
 Dar încerc să mă tratez. Is that enough?

The otherside of every fear, is a freedom

Mă uit în oglindă. Îmi văd trăsăturile şi realizez cât m-am schimbat... Mă uit la mine şi nu mai sunt aceaşi. Din punct de vedere, e evident. Devin o femeie, sunt mai frumoasă, mai slabă. Din punct de vedere psihic, mă maturizez. Cresc. Unele lucruri m-au maturizat, altele m-au ajutat să visez. Am realizat cum unii oameni au o influenţă negativă asupra ta, iar alţii pozitivă. Am realizat că trebuie să deschizi bine ochii şi să fii atent în cine ai încredere. Toţi ne-am ars cel puţin odată. Şi merită oare să te arzi atât de tare, încât apoi -vorba aia- , să sufli şi-n iaurt? Eu zic că nu. Pentru că e partea aia în care te arzi. Te arzi atât de tare încât pe moment nici nu te doare. Apoi te răscoleşti nopţile în pat şi te întrebi -Doamne, cum am putut fi atât de proastă?-, bineînţeles, răspunsul nu-l ştii, că dacă l-ai fi ştiut, nu erai aici. Urmează povestea aia, te simţi ca şi cum ai fi mahmur, încă te doare, dar te încearcă un fel de...resemnare şi spui -bă nene, asta este-. Mai trece timpul, începi să uiţi, ca de obicei îţi mai aduce aminte câte-un cretin fix de chestiile pe care vrei să le uiţi, dar asta nu e o problemă, treci peste. Mai ai câte-o noapte din aia, în care nu dormi. Dar nici nu plângi. Doar te gândeşti. Despici firul în patru, ajungi la concluzia că nu eşti vinovată cu nimic. Încă puţin timp şi cunoşti pe cineva. Nu ai încredere, oricum. Eşti suspicioasă, eviţi să pui suflet, mergi pe ideea -dă-i dracu, toţi sunt la fel-. Acel cineva îţi câştigă încrederea -bineînţeles, proastă ai fost, proastă rămâi-. Merge bine un timp, iar apoi din motive...diverse, să zicem, rămâi iar în aer. De data asta te aşteptai măcar. Şi tot aşa..



Nu am peste 20 de ani, nu am trecut extraordinar de mult prin viaţă, dar am trecut suficient cât să realizez că viaţa nu e o drama. Nu îmi plac oamenii care dramatizează tot. Nu am fost fericită toată viaţa, dar am gustat din fericire suficient cât să cred în ea şi să o caut la fiecare pas. Nu trebuie să fim fericiţi mereu. Câteodată şi tristeţea e frumoasă. De asemeni, nu poate să fie mereu soare, trebuie să şi ningă... Dacă am fi fericiţi mereu, ar mai valora ceva fericirea pentru noi? Viaţa asta şi aşa e prea scurtă. Şi aşa trec anii în zbor. Şi nici nu ştii când ai făcut 18 ani şi aproape ai terminat 12 clase. Nici nu ştii când ai intrat la facultate, apoi cum ai terminat-o şi cum deja lucrezi. De ce să o facem o dramă? De ce să ne plângem mereu? De ce în loc să vorbim despre soare, despre cumpărături,despre oameni, despre lucruri superbe, despre mare...ne plângem? Ne spunem of-ul, veşnic suntem în căutare de cineva la care să ne mai plângem puţin, ne lamentăm şi suntem nemulţumiţi. De ceva vreme încoace, încerc să încep fiecare dimineaţă cu un zâmbet. Nu mereu reuşesc. Dar încerc.Încerc să mă culc cu zâmbetul pe buze. Nu e bine să te culci supărat. De asemeni nu e bine să ţii ură, amar şi ranchiună în tine. Pentru ce? Nu îi vei face rău celui căruia îi porţi ura aia imensă, ci îţi vei face rău ţie.Ne e frică să spunem nu. Inventăm fel şi fel de scuze -mi-a fost rău-, -nu pot ieşi-, -nu mai am baterie la telefon-. Nu ştim să spunem nu. De multe ori le facem altora pe plac, fără ca defapt să fim noi mulţumiţi... Fostului meu prieten nu i-a plăcut niciodată ca eu să port o rochiţă scurtă sau o fustă scurtă, sau o bluză foarte decoltată. Acum port cele mai scurte fuste şi rochii pe care le am. Pentru că mă simt bine în ele şi arăt bine în ele. Poate sună egoist, dar eu sunt pe primul loc. Am hotărât că nu o să mă mai neglijez niciodată. Pentru nimeni şi nimic. O să fac compromisuri doar atunci când merită. O să fac doar ce simt EU că e ok, şi nu ce cred alţii. Viaţa e frumoasă, nu e timp de drame, compromisuri şi lacrimi..

"Trebuie să ştim când se încheie o etapă din viaţa noastră. Dacă te încăpăţânezi să rămâi mai mult decât e necesar, pierzi bucuria de a trăi şi sensul vieţii."

you are my sunshine

Îţi mulţumesc că îmi aduci zâmbetul pe buze, că-mi suporţi crizele de râs, că ţii deja la mine, că asculţi toate prostiile pe care le vorbesc, că mă ţii în braţe aşa cum doar tu ştii....

 Mi-ai adus zâmbetul înapoi pe buze, omule... Şi ai făcut dintr-o zi de căcat una superbă...

Vrei să fii soarele meu? Prea târziu, deja eşti...

Nu e timp să regret!

Când cunoşti un om, îţi faci o părere despre el, ajungi eventual să-l iubeşti, iar apoi imaginea lui e reflectată într-un fel în ochii tăi. Şi omul ăla de multe ori e altceva decât crezi tu. Şi uite aşa trece timpul, tu eşti tot mai dezamăgit, iar apoi vine partea aia în care rămâi în aer. Nu, să nu mă înţelegeţi greşit, eu nu mai sunt în aer, sunt cu picioarele pe pământ acum. Dar mi se pare greu de crezut cum unii oameni de fapt sunt curve şi tu îi vedeai cei mai perfecţi...
 Sunt obosită. Mi-e somn. Sunt pe balcon, cu laptopul în braţe, şi cu pachetul meu de Winston albastru...şi e atât de linişte...deci do not disturb...

NU E TIMP SĂ REGRET....

Eşti pa!

Eşti o curvă de om. Mi-e scârbă de tine acum. Nu credeam niciodată că o să ajung să folosesc vorbele astea despre tine, dar tu mă provoci. Oamenii ca tine tot la curve trag, aşa-i? Ţie să-ţi fie scârbă de tine. Poate de-aia a fost finalul aşa. Din cauza ştim noi cui. Şi dacă citeşti postul ăsta, fă bine şi nu te ataca, că te mai şi pocnesc. Îmi provoci repulsie. Şi milă. Da, nu mi-e milă de mine, ci de TINE. Pentru că deşi m-am ars, eu am ştiut să iubesc. Tu ai ştiut să te agăţi de un trecut. Al tău, şi al unei târfe. Da, târfele la târfe trag.

 Să îndrăznească cineva să mă contrazică. 

Şi o leapşă, preluată de pe un blog, nu mai ştiu exact de unde, aşa că îmi cer scuze pentru nemenţionarea sursei....

 1.Cât de des te enervezi?
Din păcate suficient de des. Prea multe curve de oameni, prea mulţi care întârzie ca nesimţiţii, prea mulţi care nu îşi fac treaba şi te lasă să aştepţi în faţa unui ghişeu (şi nu numai), prea mulţi care au o părere de căcat dar o susţin la nesfârşit, prea mulţi care fac pe deştepţii, care nu îşi văd de treaba lor.
2.Când te enervezi suni pe cineva să te calmeze?

Da, depinde ce m-a enervat şi cum. Dar de obicei da. Să povestesc sau un val de înjurături(mai rar), mă poate calma.
3.Te calmezi repede … sau urli ca nebunul?

Depinde ce s-a întâmplat. În ultimul timp am plâns cam des din cauza nervilor. În schimb nu prea trântesc nimic.
4.Ca metoda de a scăpa de nervi, bătaia este o optiune?
Nu.Chiar nu.

5.Din cauza nervilor ti s-a intamplat să pierzi un prieten?

Da, dar în mod sigur dacă m-am enervat atât de rău respectivul sau respectiva nu-mi era prieten.

Pursuit of happiness

Există şi oameni care îţi aduc o rază de soare, şi îţi bucură ziua...ar trebui să-i preţuim pentru că din păcate aceştia sunt foarte puţini....

Sunt oameni care ne înseninează privirea de îndată ce îi vedem. Oameni care ştiu să ne privească, să ne atingă, să ne vorbească, să ne facă să ne simţim mai bine. Nu sunt mulţi, dar sunt şi asta contează... 

Aud tot mai des oameni care se plâng, oameni care spun  că sunt atât de nefericiţi. Vorba cuiva extrem de drag "Oamenii nu sunt fericiţi pentru că nu vor"....

 Dimineţile mele sunt tot mai frumoase, soarele bate mai frumos şi apare din nou sentimentul ăla...

Eu nu am regrete! 

 O zi frumoasă să aveţi....

Principii

Am primit (din nou), o leapşă prin care trebuie să-mi scriu principiile. În primul şi în primul rând, bunul simţ. Care din fericire nu îmi lipseşte. Apoi unul din principiile pe care nu le încalc, este că nu am voie să mă culc supărată. Şi nu o (mai) fac. Să nu crezi tot ce auzi. Să nu spui tot ce ştii. Să nu dai tot ce ai. Atunci când spui "te iubesc", să simţi. Atunci când îţi ceri iertare să te uiţi în ochii persoanei respective. Niciodată nu râd de aspiraţiile celorlalţi, pentru că un om care nu are vise, nu are NIMIC. Atunci când iubeşti, fă-o profund. Da, e posibil să fii rănit, dar doar aşa poţi trăi clipa. Mereu lupt corect. Încerc să nu-mi pierd prietenii din cauza orgoliilor sau a micilor dispute. Uneori mă rog. Nu aştepta momentul potrivit, s-ar putea să te întreacă alţii care nu îl aşteaptă. Nu îmi las visele să piară. 

 Am învăţat că totul este foooarte simplu.Uneori trebuie doar să taci şi să închizi ochii...

But you see, photos have only two dimensions...

Mi-am propus să fac un post tare interesant. Tot felul de sentimente umane, reprezentate în poze. Să începem mai bine, că vorba multă e sărăcia omului...

...Inocenţă....

...Iubire...

....Ură...

 ...Singurătate....

 ...Despărţire....

....Eliberare....

 ...Libertate...

 ....Prietenie necondiţionată

...Durere...

 ...Compasiune...

 

 ...Gelozie...

 ....Înstrăinare...

...Răbdare....

LATER EDIT: Cu ajutorul Simonei, am mai găsit 2 poze foarte marcante. Pentru...


 ...Speranţă...

 ...şi indiferenţă....

 Sper că v-au plăcut imaginile. Descrierea fiecărei imagini este deasupra ei. Cred că cu toţii am simţit aceste lucruri...nu?