miercuri, 2 februarie 2011

Tip of the day (1)


Orice font pe care blogspot-ul/wordpress-ul nu-l au (spre exemplu Script Ms Bold care mie-mi place enorm)- şi vă place vouă mult de tot îl puteţi avea acum pe blog.
Cum? Scrieţi post-ul pe care doriţi să-l aveţi pe blog în Word (eu în 2007, dar sunt convinsă că merge şi într-o alta versiune), îi selectaţi fontul & culoarea, mărimea şi daţi copy/paste în “Scrieţi postare nouă”, iar când veţi publica postarea, va rămâne exact cu fontul dorit de voi.
 Ihi, sper că v-a fost de folos, deşi cred că unii dintre voi ştiaţi asta de multicel. 

Ps- e printre primele dăţi când postez de mai multe ori în aceaşi zi... cred că am prins drag rău de tot de blog!

Frânturi de lucruri frumoase

Snow Patrol - Chasing Cars
   
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Melodia e pentru cineva. Ha, nu zic cine, se va simţi singur. Ups, tocmai am zis că e un el. 

sursa pozei: aici

Scurt eseu despre organizare

Obişnuiesc să fiu o persoană organizată. Mi se pare că aşa câştig timp, spaţiu şi nu irosesc o doză bună de nervi şi nesomn dacă nu las lucrurile pe ultima sută de metri. 

Aşa că dacă eu am primit un proiect pentru săptămâna viitoare, îl voi face AZI, iar săptămâna viitoare cu o zi înainte de deadline când alţii lucrează la proiectul respectiv, eu voi zace pe undeva prin cadă cu o carte bună şi o ţigară-n mâna ailaltă (da, ştiu, numa eu m-aş putea gând că pot fuma cât zac în cada. Bad&and old habits die hard.Or they don t die at all. )

Atunci când plec într-o călătorie îmi fac o listă cu lucrurile de care am nevoie, în funcţie de destinaţie, vreme, ocazie, da, în mod special ocazie şi scopul călătoriei (ce aş putea să fac cu nişte schiuri la mare?)
Mai nou (DIN FERICIRE!), prefer să fiu constantă în citit&învăţat&company ca să nu se adune să mă simt overwhelmed şi să simt că nu mai fac faţă. Prefer paşi mici dar siguri în loc de salturi îndrăzneţe care să mă arunce direct la naiba (nu fac asta mereu, de multe ori şi eu mă arunc înapoi, pentru că viaţa asta e prea scurtă ca să nu te laşi câteodată luată de val)

În relaţiile cu ceilalţi îmi e foarte clar cine sunt eu pentru ei şi cine sunt ei pentru mine şi asta mă scuteşte de neplăceri care.. nu-şi au rostul. Îmi e bine, îmi oferă siguranţă-şi de ce nu-, comoditate să-mi ştiu bine locul în vieţile altora, astfel încât nu voi depăşi niciodata limita faţă de aceştia
 Prefer să întreb de zece ori acelaşi lucru ca să pot fi sigură de ce am de făcut ca să mă pot organiza şi să fac ce am de făcut cu precizie. Tot legat de asta ţin să menţionez şi că ori fac un lucru ca lumea ori o las baltă. A, şi dacă mi se pune pata să fac ceva, trebuie să fac, că dacă nu, iar mi se pune negru pe corason şi fac urât.

Dacă azi e miercuri (chiar e, actually) şi ştiu că vineri, spre exemplu, merg la un party, încerc să-mi alcătuiesc ţinuta în cap şi un machiaj (aici nu mereu-uneori doar las pensulele să-şi facă jocul şi iese ceva drăguţ). Poate vă întrebaţi ce rol are să fac asta. Ei bine, măcar evit cotrobăitul prin dulap şi nervii că nu găsesc nimic. Punct ochit, punct lovit


Tocmai din cauza acestor lucruri ţin şi o agendă pe care o planific la începutul săptămânii, astfel încât îmi voi şti tot programul de la bun început şi voi şti când pot strecura alte activitaţi şi cât timp am pentru acestea. Poate părea o prostie la prima vedere, însă dat fiind că am un an extrem de încărcat, fiecare zi are un program care trebuie neapărat respectat (mamă şi ce-aş vrea eu să mă eschivez). Plus că aşa e imposibil să uit de îndatoriri, responsabilităţi, lucruri promise&so on.


Poate părea chiar şi aşa overwhelming şi obositor să-ţi notezi. Însă nu, am organizarea şi timpul nu mai e un duşman, ci e de partea mea. (O să intru în depresie, că mi-am uitat agenda undeva şi abia luni intru înapoi în posesia ei). De asemeni notez şi filme pe care vreau să le văd, cărţi pe care le-am citit/aş vrea să le citesc, nume pe care nu trebuie să le uit, melodii, fragmente din idei care-mi vin pentru blog.

În general, pot să mă laud cu ...claritate, să zic aşa. Claritate în toate domeniile vieţii. Şi dacă nu o am, atunci mă lupt să o obţin. Vă zic cu mânuţa pe inimă că prefer să fie "alb"sau "negru". "Da" sau "Nu". Nu agreez "Nu ştiu", "Vedem", "Poate". Nah, o să ziceţi că nu-i bine, că omu nu poate fi mereu sigur. Ei binee, cu mine trebuie să fie. Şi asta-mi aduce doar avantaje şi o doză de stres... redusă. A, da...şi un program bineee pus la punct...

 Şi ca să exprim în poze (că aşa se zice că o imagine face cât o mie de cuvinte), am pregătite şi câteva poze cu obiectivele pe să zicem... 6 luni...

Passed your exams intră şi la categoria "BAC" dar şi la cea "admitere". Bineînţeles, cu brio!
 Asta şi bineînţeles şi asta... (permisul din poză e unul fals, bineînţeles da n-am găsit altă poză, aşa că m-am mulţumit cu asta, dar n-o să mă mulţumesc cu un permis fals!)

Bineînţeles tonele de cărţi...

 Şi...

 ..Şi iarăşi pentru că e nevoie..mâncare sănătoasa...

 ..Dar şi...
 Şi nu în ultimul rând... lots of affection

 Uitasem de...




A nu se înţelege că sunt meticuloasă şi nu funcţionez decât după un program pe care-l ştiu de dinainte cu exactitate. Nu e chiar aşa. Nu pot să spun că mor după chestii care intervin în program aşa hop-ţop, dar agreez surprizele şi once in a while trebuie să ne lăsăm loc necunoscutului să intre şi să ne bucure vieţile. Şi şi dacă e rău, trebuie să învăţăm să "handle this" (Doamne, nu mi-a venit expresia în română, ce urât), cu brio.

Voi? Cât de organizaţi sunteţi şi care e planul vostru de "acţiune?" Aveţi unul, sau mergeţi "cu valul"?

 Sursele pozelor: aici, aici, aici, aici, aici şi aici dar şi aici

Una scurtă da deşteaptă (5)

Răni avem toţi. Vindecate, deloc vindecate şi..cele pe care minţim că le-am vindecat. Doar că... ar trebui din când în când să le vedem sursa, rădăcina răului... iar odată ce am găsit-o să luptăm ca naiba cu ele, să le facem să dispară... Parcă prea ne-am obişnuit să târăm rănile vechi după noi şi să le acceptăm, că deh, sunt ale noastre. Şi prea ne-am obşnuit să măturăm gunoiul sub preş în loc să-l dăm afară şi să uităm de el. Şi totodată ne-am obişnuit cu compromisuri, cu "lasă mă că-i bine şi aşa"

 Iar eu acum mă duc să duc gunoiul AFARĂ, nu sub PREŞ! Am zis, am zis!

luni, 31 ianuarie 2011

Să se facă fericire...

Plumb Damaged
   
  Asculta  mai multe  audio   diverse


Vă rog frumos, ba chiar insist, să daţi play înainte să citiţi! Mulţumesc!


Vreau să scriu, să curgă pagini odată cu sentimentele pe foi albe... Obişnuită (atât de obişnuită) cu laptopul şi cu blogul să curgă aici... Să curgă oriunde, doar să curgă... 

 Mă tot întreb cine sunt eu acum, dat fiind că în ultimul timp am jucat doar "roluri "care nu mi se potrivesc...şi culmea e că nu pe scenă unde e firesc să joci personaje opuse ţie, eu le joc în viaţa reală şi aşa le joc că nu mă mai recunosc...sunt rea, egoistă, meschină chiar ...şi toate astea pentru că am impresia că am obosit. Şi totuşi undeva îmi găsesc puterea să îndepărtez tot ce e rău, ca să rămân înconjurată de cât mai multe lucruri bune... 

E unul dintre cei mai stresanţi ani ai mei, pentru că eu cer mult de la mine, alţii cer şi mai mult de la mine, iar eu mă pierd printre cereri, responsabilităţi şi cerinţe... Şi mă pierd în gesturi şi lucruri pe care nu-mi stă-n caracter să le fac... Mă pierd în plictiseală, nopţi de ne somn şi uneori şi lacrimi pe care iar nu-mi mai stătea în fire, pentru că nu obişnuiesc să plâng cu una cu două...

 Fac totul de inerţie... Îmi oblojesc cearcănele şi sufletul, mă îmbrac cu primele haine din dulap, adeseori mă încalţ pe tocuri şi o iau la goană pe scări ştiind că iar voi întârzia... Alunec, cad, mă împiedic, mă ridic, cad iarăşi şi o iau de la capăt. Frigul îmi amorţeşte simţurile, mâinile, sufletul. Văd marea de oameni cărora nu le pasă, toată lumea e grăbită, nimeni nu are timp, timpul fuge, rămânem fără o dimineaţă, o seară, o viaţă şi nici măcar nu ne pasă, fuge timpul, fuge viaţa din noi, se scurge... şi nouă nu ne pasă, nu observăm, gonim într-una pe alei care nu ne duc nicăieri... 

Oamenii ăştia pe care-i văd în fiecare zi nu-mi transmit nimic, deşi şi eu sunt una dintre ei... Alerg după cauze pierdute, mă agăţ de oameni cu care n-o să ajung la finalitate, joc un joc pe care ştiu c-o să-l pierd şi totuşi sunt atât de încăpăţânată încât îl joc şi mă atrag pe mine în primul rând până la limitele limitelor şi încă puţin mai sus... 

Şi îmi vine să mă urc în ceva, în orice, să ajung la cineva, să spunem glume proaste şi să desenăm pe foi mari rupturi din orice şi să bem cafea rece şi să adormim pe covor, şi să... of, să nimic. Să nimic, e atât de târziu aşa că-mi înnec dorinţele în serial şi un pahar de apă plată. Când mă uit la Grey s anatomy mă pierd. Mă pierd prin anevrisme, rupturi de coloană, cancer, boală şi... salvări de viaţă. Grey s e tare mişto. 

Baletul. Da, baletul mi-a plăcut mereu. Oamenii ăia mici care se învârt şi au graţie cu carul şi transmit atâta iubire, atâta dramă... Cred că de-aia mi-a plăcut Black swan. Black swan la propriu, pentru că mi-a plăcut enorm de Mila Kunis care joacă lebăda neagră... şi în viaţa reală şi în teatru tind să merg mai mult spre a-mi da drumul în joc, în piesă, decât pe teoria în sine...

De mâine, promit că de mâine fiecare lucru pe care îl fac o să-l fac în aşa fel încât să-mi placă...

Of, şi atâtea am scris şi iar n-am zis nimic... Sper că voi să fiţi mai fericiţi...  Şi la mine să se facă fericire şi la voi şi mai multă fericire decât aveţi deja!



duminică, 30 ianuarie 2011

Life as we know it

Câteodată obosesc şi eu de ironie, de agitaţie, de nebunie. Şi caut liniştea, filmele bune, ceaiul de portocale şi atât de mult mi-ar plăcea un loc doar al meu unde să nu mă deranjeze nimic şi nimeni...

 Mă stresează şi mă obosesc atât de multe lucruri că deja simt că m-am pierdut, că niciodata nu am ştiut atât de puţin cum ştiu acum...Mă las purtată de val, iar el în loc să mă ducă departe mă aruncă undeva spre nicăieri, spre o agitaţie şi mai nebună, tembelă, chiar...

 Îmi pierd cuvintele atât de uşor şi devin un om care nu aş fi crezut că o să fiu vreodată. Calc pe dâre de praf cu pantofii mei cu tocuri înalte şi mă pierd înca o dată, şi încă o dată şi încă odată... Iar liniştea refuză să vină, mă dă la o parte, mă răscoleşte, îmi face somnul greu.

 Cea mai grea luptă e cea pe care o duc cu mine, încercând să mulţumesc pe toată lumea, neînţelegând că este imposibil. Lupt să fiu mai bună, mai bună, mai bună, până când nu o să mai am nimic de oferit, de aruncat, de împărţit. M-am reparat de atâtea ori şi încă continui să cred că sunt de neatins. Că nu mai am cum să fiu rănita, enervată.

Mă mint singură, mă duc spre nori, mă întorc tot singură prin cruzime şi auto-critică...

 Timpul, da, EL, Timpul, îmi va aduce liniştea. Timpul vindecă. E timp pentru toate. Pentru venit, plecat, luptat, renunţat...

"Şi atunci fatăăă, de ce stai cu el fată?"- "Că-l iubesc fată"

ironie
Iar o să spuneţi că-s o insensibilă şi mă doare la bască de suferinţa altora. Şi iar greşit. Mă doare la bască doar de suferinţa ălora care şi-o merită. Adică cei care şi-o provoacă singuri, cei care o acceptă, cei care spun că nu au de ales, deşi ştim cu toţii deşi nu recunoaştem mereu, că tot timpul, în permanenţă ai de ales. Doar că nu vrei să vezi şi de aici pleacă tot.Şi aici o să ziceţi iară că de unde ştie mă asta cine merită şi cine nu?

Păi hai să mă explic atunci. Azi o să vorbesc despre femeile care-s călcate-n picioare şi ele acceptă. Da, poate o să se simtă câteva p-aici, dar chiar mi se rupe(câtă răutate, nenică). De unde mi-a venit tema asta? De la o discuţie cu o cunoştinţă zilele trecute bărbaţii care îşi bat muierile. Şi zicea dăştăptu ăsta (cunoştinţa mea, adicătelea), că dacă femeia merită, atunci e firesc să fie bătută. Şi atunci mi s-a pus pata.. rău dă tot.

 Păi cum mă? Suntem în 2011, secolul 21 şi pe faţa Pământului mai există muieri atât de proaste care să gândească că e firesc ca ele să fie inferioarele bărbaţilor (as in-e ok să le înşele şi să le bată, "că aşa e ei mamă"). No offence, dar ce mamă poată să-i spună aşa ceva fiicei ei? Cea care a luat bătaie cu droaia de la soţul ei, a fost înşelată de o mie de ori într-o căsnicie de douăj de ani şi care nu are studii suficiente ca să priceapă că ar trebui să fie egalitate şi armonie şi nu femeia să fie slugă şi pe lângă asta să mai fie şi călcată în picioare (bărbaţii or fi crezând că asta cu bătaia e bonus)

Şi ce bărbat cu capul pe umeri se îndură să dea într-o femeie? Ce nenorocit, ce bestie e ăla? Ce drept are el asupra femeii ăleia? Da, are tot dreptul să o părăsească. Să plece. Dar de unde şi până unde avem noi dreptul (oricine ar fi acel "noi") să ridicăm mâna la o fiinţă? (fie acea fiinţă şi un animăluţ, în fond)

Aşa..asta e teoria. Şi dacă o întrebi pe deşteapta care mănâncă bataie pe pâine de ce mai stă cu dobitocul ăla nenorocit o să-ţi răspundă că-l iubeşte. Şi atunci ridici din umeri, fir-ar să fie, că n-ai ce zice. N-ai ce face. Şi-o merită. 

 Nu merită niciun bărbat, nici măcar o palmă înghiţită. Pentru că una singură şi trebuie...restul o să curgă ca pe bandă rulantă. Şi plus de asta, cât naiba să mai împingi gunoiul sub covor în loc să-l arunci dracului afară?

O să zic acum ceva. Da, o să zic, că asta cred. Eu cred că mai vinovată e femeia care acceptă palmele decât bărbatul care le dă. Am zis, am zis. N-am dat cu paru.

 Şi ca de sfârşit aşa... haz de necaz...

 
"Doctorul:Ce s-a intamplat?
Femeia: Nu stiu ce sa mai fac. De fiecare data cand sotul meu vine beat acasa, ma bate de ma rupe.
Doctorul: Am un leac foarte bun pentru asta: cand sotul tau vine acasa beat, tu imediat iei o cana de ceai de musetel si faci gargara si tot faci gargara.
2 saptamani mai tarziu femeia se intoarce la doctor si arata proaspata si renascuta
Femeia: A fost o idee stralucita. De fiecare data cand sotul meu venea acasa beat, eu nu faceam decat sa fac gargara cu ceai de musetel, si el nici macar o data nu m-a atins
Doctorul: Vezi daca-ti tii gura?"

PS- sper sincer, sincer, că n-am fost prea dură faţă de cei care nu trec prin asta, iar faţă de cei care trec prin asta, nu pot decât să sper că a fost o lecţie... Iar bărbaţilor care cred că femeile pot fi bătute dacă dau motive, le doresc să aibă şi ei câte o fetiţă (sau mai multe) şi să-i spună şi ei acelaşi lucru.

Bancul e de aici.
Iar sursa pozei: aici 

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

"Eu acum trăiesc"

Auzi sintagma asta la fiecare pas. Sau "Gata, acum îmi trăiesc viaţa", sau "ce să fac, trăiesc", "Nu pot să trăiesc fară el"(care e şi cea mai penibilă din tot topul ăsta).

 Şi atunci stai tu şi te întrebi aşa într-o doară..."Bă, ce dracu înseamnă că trăieşti?" Da, automat înseamnă că respiri. Că dacă nu respiri, atunci eşti mort, deci nu mai discutăm despre a trăi, că nu prea mai ai cum(da, o deducţie extrem de logică, mi-a luat muult tare să ajung la concluzia asta). Şi atuuuunci? Ce înseamnă că trăieşti? Ce înseamnă pentru tine că-ţi trăieşti viaţa? Când dansezi pe toate mesele şi faci 1000 de poze? Când eşti în fiecare seară în oraş? Când faci sex? (Nu contează dacă de ocazie sau într-o relaţie serioasă) Când prin vene îţi curge adrenalina?

 Când???

vineri, 28 ianuarie 2011

Una scurtă da deşteaptă (4)

So go ahead. Argue with the ref, change the rules. Cheat a little, take a break and tend to your wounds. But play. Play. Play hard, play fast... play loose and free. Play as if there were no tomorrow. It's not whether you win or lose, it's how you play the game... right?

Meredith- Grey s anatomy

joi, 27 ianuarie 2011

All about limits-Totul despre limite

Limitele. Există la fiecare pas pe care îl facem. Sunt fie cele impuse de noi, fie cele impuse de alţii (as in-reguli, restricţii, do's and don't's). Ne împiedicăm de ele adeseori, mai ales când vrei neapărat să faci ceva dar nu prea poţi fie că regulamentul interior ţi-o interzice, fie că e imoral (astea cu imoralitatea sunt în percepţia noastră, pentru că aşa cum ceva mie mi se pare imoral, altcuiva o să i se pară perfect moral sau viceversa). Numai că există momente când nu ne împiedicăm de ele, ci ne scot la propriu din rahat, ne împiedică să o dăm în bară, lucru care să fim seriosi, e useful de multe ori.

 Limitele mai sunt cele pe care le punem între noi şi alţii. Pentru că adeseori punem limite, bariere, ziduri înalte ca ceilalţi să nu poată trece, să nu ne poată cunoaşte şi ca rezultat să nu putem suferi. Uneori există oamenii aceia care trec peste limite, dărâmă zidul şi ne cunosc, intră. Şi atunci poţi să alegi să îi laşi înauntru, sau să mai ridici o barieră ca să nu mai aibă nicio şansă. Iar ei vor alege ori să plece, ori să rămână, pentru că dacă cuiva chiar îi pasă, îl va lăsa rece că l-ai dat naibii când a venit la uşă şi va încerca din nou...de data asta pe la geam.

Eu nu le impun limite oamenilor. Oricine a vrut să mă cunoască a primit ocazia asta. Că a profitat de ea, sau nu, asta e partea a doua. Oricum, sunt înconjurată de oameni care mă iubesc şi asta valorează enorm. Valorează enorm să ai pe cine să suni la 3 noaptea dacă vrei să plângi sau să râzi, fără să te gândeşti că deranjezi. Limitele astea... da, mi se mai întâmpla. Mi s-a întâmplat asta chiar recent. Ajungem să punem limite atunci când ştim că dacă nu o facem vom fi răniţi. Iar eu nu mai "torelez"aşa ceva. Înţeleg perfect că limitele nu-i ţin pe ei departe ci mă îngrădesc pe mine. Dar îmi asum riscurile.

Impunem limitele astea pentru securitate, pentru a ne lămuri în principal pe noi înşine cu privire la noi dar şi la alţii, dar şi pe ceilalţi. Prin limite le spunem: "Gata, până aici".

 Dar şi la limite le putem spune "fructe interzise". Cu cât mai mare e riscul de trecere a limitei, cu atât mai mult dorim să o trecem. Cred că e chestia cu ce e "dincolo"de "interzis".Chestia cu "ce ar fi dacă". Doar că de multe ori dacă ai trecut-o there s no way turning back. Şi aici intervine problema că eu sunt omul care preferă să regrete că a făcut decât că nu.

 Sunt una din cei care FAC...deşi regret, deşi plâng apoi.... Nu e bine mereu, dar ai şi de câştigat?

 Voi sunteţi cei care trec limitele sau care îşi petrec viaţa construindu-le?

Sfântu Gheorghe-micul şi curatul meu orăşel

Sfântu Gheorghe, micul meu orăşel (nu pentru mult timp de acum înainte), a participat la concursul Capitala Verde a ţării. E un oraş mic, liniştit, curat. Oamenii se cunosc între ei, în aşa fel încât cred cu tărie că ne putem mobiliza ca acest oraş să câştige concursul acesta.

 Şi totuşi... de ce votez pentru Sfântu Gheorghe?
Nu pentru că aici locuiesc. Nici măcar pentru că atât de mult îndrăgesc oraşul ăsta cu toate străduţele şi cafenelele şi pajiştile şi micuţele magazine şi parcul în zilele de vară, ci pentru că e un oraş liniştit, calm. Am amintiri multe legate de el. E un oraş în care oamenii, de ambele naţionalităţi (maghiari şi români), au luptat prin multiplele proiecte să fie un oraş mai bun. Mai curat. Mai frumos. Mai nou.

 Aşa că... hai Sfântu Gheorghe, eşti cel mai tare!
http://www.umbrelaverde.ro/blog/premiul-blogosferei-pentru-capitala-verde-a-romaniei.html
Micuţul şi frumosul parc...
 Primăria...
 Un alt liceu...
 O mică bisericuţă din parc...
 Şcoala mea... de 12 ani încoace....
Voi cei din Sfântu, care mai aveţi bloguri, vă invit să faceţi şi voi acest pas... Nu vă costă decât 5 minuţele, dar rezultatul final va fi priceless!

miercuri, 26 ianuarie 2011

marți, 25 ianuarie 2011

Every moment is another shot

Recitind postul cu obiectivele pentru 2011 mi-am dat seama că deja am realizat câteva chestii. Vorbesc mai puţin şi ascult mai mult-încercând aşa să învăţ. Obiectivul cu perseverenţa merge de minune- azi au venit rezultatele de la Cambridge- ŞI AM LUAAAT!!!- deci prima realizare pe anul acesta. Media pe semestru îmi iese 9.54. Nu mai pierd vremea cu oameni care nu merită. Am citit deja 3 cărţi. Pentru prima oară am renunţat la ceva cu uşurinţă deşi îmi era drag. Cât despre filme, anul ăsta pot să zic că am văzut vreo 4, iar seriale continui să văd, relaxându-mă aşa. Poze fac, alături de oamenii dragi sunt, doar că încă nu m-am îndrăgostit... dar cine ştie?

Aşa că... every moment is another shot... şi eu acum trăiesc!

luni, 24 ianuarie 2011

Bravo!girl sau cum să fii o drama queen

Mai citesc din când în când, aşa de vrăjeală reviste glossy. Da, gen cool girl şi prostii d-astea. Şi la cool girl mă duc direct la pagina aia unde drama princesses d-astea de 16 ani întreabă dacă pot rămâne gravide prin sex oral.

 Şi azi fiind io cam tristelu aşa, adică niţel abătută (sau poate slăbită de la răceala pe care-am cărat-o după mine tot weekend-ul de a scos toată vlaga din mine) zic hai să iau Bravo girl (altă porcărie cu nişte sfaturi de intri în depresie dacă te apuci să le urmezi). Detalii, detalii, what s in and out (să poarte mă-ta cercei de sticlă cu mărgele de lemn, deşteapto care ai scris articolul ăla şi tot dânsa să poarte şi cizme d-alea Yeti staiăl), articol despre rivalele fiecărei fete şi metode cum să le pui la punct (asta mai lipsea, să citesc în reviste cum să pun la punct o fraieră), încă unu despre cum să învingi iarna, 3 paşi pentru un ten mai curat, un rahat de test care se numeşte "Ai atitudine de star?"şi care are ca variante "eşti pe drumul cel bun"sau "te-ai născut ca să fii star", de parcă n-aveam destule "staruri"de 15-16 ani, mai vine un val acuşa, stai să se epuizeze stocu de Bravo!Girl. Apoi urmează un articol minunaaat despre ce vedete feminine vor fi pe val anu ăsta şi Hanna Pontana şi Selena Fomez sunt pe primu loc, că ele "e" locu 1. Dacă încă nu ţi-au dat lacrimile treci mai departe la articolul "S.O.S- Vreau un iubit!" că te învaţă fetele noastre ce şi cum să faci (de exemplu: "află ce băiat are prietenă, care s-a despărţit recent şi care e singur de multă vreme"-great!!!).

 Şi ajungi la rubrica aia obosită cu întrebări. Media de vârstă a puştoaicelor care e scriu e 14 maxim 16 (pe principiu două maxim şasă) şi întrebările sunt gen: "cum să-mi măresc sânii?"-cu poooompa faaatăăă. Sau: "cum să-l fac să-mi demonstreze că mă iubeşte?"-Eu cred că nu te iubeşte fată, lasă, neeext. Şi topu topurilor: "Oare sunt însărcinată???"

 Şi de aici închizi revista şi zici... "Când eşti prost... şi viaţa-i grea..."

duminică, 23 ianuarie 2011

Despre copii la general

Topicul ăsta îl am de mult în cap. Mi-aduc aminte şi acum cum eram într-un local la o cafea şi era o tanti cu 3!!! copiii, care zbierau din toate forţele, se tăvăleau pe jos şi se duceau la mesele tuturor. Iar mămica... ce făcea? O să ziceţi că încerca să-şi calmeze copii. Nu, nu asta făcea. Îşi fuma ţigara liniştită şi se uita la un laptop.

 Asta faza numărul unu. Faza numărul doi: În Sinaia, la un seminar anti-discriminare. În hotelul în care eram cazaţi noi era o familie cu doi copii. O fetiţă tare drăgălaşă care dacă n-ar fi deschis gura aşa ar fi şi rămas şi o puştoaică de 15-16 ani îmbrăcată în fuste de o palmă şi machiată la 8 dimineaţa cu ruj roz. Dar nu asta contează. En fin. Noi fiind la o masă alăturată de ei, auzim o conversaţie. Puştoaica de 15-16 ani (asta credeam eu- am aflat ulterior că avea 13!!!), se plângea părinţilor că ea s-a săturat să meargă cu ei peste tot, că vrea şi ea să aibă un prieten şi că oricum dacă vrea să facă sex poate să facă oricum, cu sau fără voia lor. Fetiţa cea mică îi ţinea isonul şi spunea că ar vrea şi ea farduri şi haine sexy, că deja e timpul şi că toate colegele ei deja au fustiţe cu volănaşe.
 Mă uitam şocată, mama era o femeie simplă, dar totuşi îngrijită, iar tatăl cu nişte ochi de un albastru tulburător se uitau amândoi pierduţi unul la altul şi nu ştiau ce să zică.

 Faza numărul trei: Aud ZILNIC la noi în liceu, cât şi pe stradă copii care înjură mai urât decât am înjurat eu odată. Şi atunci..vina cui e? părinţilor? A celorlalţi copii? Şi dacă da... ei de unde au auzit cuvintele respective?

 Nu am nimic cu copiii, don t get me wrong, dar de ce naiba în ultimul timp femeile îşi cam pierd identitatea? Ori asta cu nu le pasă de copiii lor, ori ailaltă cu facem blog copilului, ori poze doar cu copilu pe facebook, hi5, twitter, la avatar la fel? Ce naiba?