marți, 12 octombrie 2010

“ma cheama sonia vlad am 26 de ani, cancer la stomac si inca sase luni de trait. pe orgoliul meu il cheama patrocle. nu am puteri speciale, am verificat."

"te’ai gândit de o mie de ori la primul lucru pe care l-ai face dacă ai şti că o să mori curând, nu? dar eşti liniştit, n-o să ţi se întâmple tocmai ţie. ai un destin măreţ. aştepţi o minune, ştii că o să vină pentru că aşa se termină toate filmele americane.
boala mi-a deschis ochii. nu contează când mori până la urmă, aşa că le-am încercat pe toate. ai să vezi. sex, droguri, tratamente…am întâlnit o gramadă de lume, ba chiar am reuşit să mă îndrăgostesc. de un bărbat diagnosticat cu hiv. o relaţie total diferită de ce ai crede tu.
nu am priceput niciodată sporturile extreme. senzaţii tari? adrenalina? încercaţi cancerul!"

soni e o carte scrisă de andrei ruse. cu litere mici. am citit-o pe soni în toate locurile posibile (nu foarte multe, ce-i drept, pentru că am terminat-o într-o zi. )- la şcoală pe sub bănci să nu fiu văzută de vreun prof. acasă în pat, înainte de somn, în timp ce am mâncat, la ţigară. peste tot. soni şi-a pus o amprentă majoră. m-a lăsat impresionată şi şocată. a fost o lecţie de viaţă. scriu şi eu cu litere mici, că în soni literele mari nu înseamna n-i-m-i-c. pentru andrei ruse e uşor să scrie despre lucruri atât de mari cu litere mici.

 soni are 26 ani, are cancer la stomac şi încă 6 luni de trăit. sau cel puţin aşa crede ea. era o fată obişnuită, care obişnuia să aibă o relaţie serioasă, care totuşi se terminase destul de recent, o familie normală, un job, o "cea mai bună prietenă". şi aşa din senin: şoc-caner. atunci începe aventura. şocul, groaza. disperarea. voinţa cretină de a dormi cât mai puţin şi a trăi cât mai mult. îşi calculează tot felul de programe, cum să facă să doarmă cât mai puţin. serii de întâmplări, evenimente, oameni noi, etc. 

soni încearcă cu disperare să evadeze. cartea e scrisă cu mult umor, deşi situaţia nu e deloc amuzantă. soni merge cu dana, prietena ei cea mai bună să-şi aleagă chiar ea sicriul, se pune să se pozeze, fac mişto de tipa de acolo, de un taximetrist, scene care într-un alt context sunt foarte funny.  soni nu se opreşte aici. încearcă tot felul de senzaţii tari, trăieşte la maxim, se îndrăgosteşte, riscă. 

(Taximetristul ingrozit, dupa ce afla de boala Soniei, o intreaba):
-da’ cum doamne iarta’ma?
-e, cum? pur si simplu. nu stiti cum e cu cancerul?
-exact asa.
-de la televizor e, va zic eu. am vazut cateva documentare…si-asta face cancer! nu stie lumea, dar asta si tigarile e, fir-ar mama lor!
-pai de la tv mi-a zis si mie ca e…
incercam sa ma abtin cat puteam de mult sa nu rad in hohote. dana la fel, o observasem in oglinda. avea mana pe fata.
-de la televizor, nu?
-daca va zic…mai ales de la prostia aia de OTV.
-aoleu!
-pai da, nu stiati? ca aia emit prost de tot, au niste aparatura d-aia veche, vai mama ei. si cum eu ma uitam in fiecare seara…am patit-o, vedeti?
dana se chircise toata in spate si tremura de ras. din cand in cand mai scoatea niste chicoteli, apoi isi lasa doar gura acoperita de mana ca sa i se vada ochii inlacrimati.
-vai, da’ nu plangeti doamna, doriti un servetel?s-a sesizat imediat soferul.
-nu, nu, multumesc…doar ca…mi-e greu acum sa reaud povestea, i-a raspuns dana silabisind.
-doamne pazeste!! a exclamat taximetristul, inchinandu-se in fata bisericii de la obor. dar cum? si nu faceti tratamente d-astea?
-ba fac, de-aia nu mai am nici par!
-aoleu!
-asta e viata, ce sa-i facem acum? am concluzionat eu.
-da, mama ei, da’ cum se intampla…am auzit-o si pe-asta! si de la OTV ziceti, nu?
-de la OTV, de la Acasa, mi-a dat doctorul o lista. le stia bine, ca mai sunt cazuri.
-da’ la acasa ce-are, doamna?
-tot asa! transmisii proaste. cica nici Proteveu’ nu o duce prea bine, dar cu Acasa e pulbere!
-doamne! sa-i spun lu’ nevasta-mea! sarbu asta chiar ca-i al dracu’ de zgarcit…am tot auzit…si cu tratamentele-astea nimic?
-nimic nimic…m-am dus prea tarziu. bine, sanse pot fi, nu zic…da’ mai am cateva luni si acum ma gandeam sa vad cum ma-ngrop si eu…ca omul.
-doamne, da’ ce-a ajuns lumea asta…
-macar e bine ca mai aflam si noi. ce, eu daca stiam dinainte ma mai uitam la diaconescu, la d-astea?
-da, dar chiar asa, sa moara oamenii si altii sa faca bani asa? chiar pan-aici? nu e nene! nu mai e viata cu nesatuii astia! si-atat, doar de la tv, asa?
-pai ce-mi trebuia mai mult?
-doamne-ajuta! si taximetristul s-a crucit iar. ce-am ajuns…"



şi atunci apare întrebarea în mintea cititorului. 

"eu ce aş face dacă aş mai avea de trăit doar 6 luni de zile?"

îţi dezvoltă la maxim empatia, capacitatea de a te pune în locul cuiva, te face să o înţelegi pe soni şi totodată să te crezi ea. soni se lipeşte de tine şi-ţi urlă în creieri: "tu? tu ce faci? trăieşti? dar dacă ai avea cancer? ai trăi??" 


îţi dă o lecţie de viaţă. soni e din ce în ce mai rău. soni are coşmaruri, viermele o distruge.

câteva citate: 


sau 

 "in singuratate, orice forma pare sa respire. orice piatra cu anumite configuratii ciudate are ochi. de aceea oamenii singuri lovesc. ca sa nu se indragosteasca de pietre sau de statui."

sau

"cat de genial a fost omul care l-a inventat pe dumnezeu. ma gandesc la un batranel adorabil, la un barbos trist, parasit de nevasta si de copii. dumnezeu? nemernicul e sus pe tavan, inecat in fumul de tigara, uitandu-se cu sila... dumnezeu pana la urma este singura explicatie pe care o accepti. din mila. din caritate fata de tine si fata de cautarile tale fara sens. o forma a unei nebunii, acceptate social, o schizofrenie mitologica." 

sau


“nu e nimic aici in afara dorintei noastre de a muri cat mai tarziu posibil”

sau "iata o intrebare: daca ai putea sa cunosti viitorul, fara sa-l poti schimba cu ceva, ai mai vrea sa il stii?




 ar mai fi o grămadă, dar prefer să vă decideţi să citiţi şi voi, şi să vă convingeţi singuri

 iar finalul e unul neaşteptat şi şocant, pe care nu, nu vi-l zic. atât pot să vă zic că e o adevarată lecţie de viaţă. oare chiar trebuie să primim o lecţie din asta, ca să trăim? de ce lăsăm totul pe una din zilele astea pentru că "avem timp?" nu, nu avem timp. nu! şi chiar dacă nu suntem ca soni (care dă impresia puternică de realitate, şi mă face să cred că a existat o soni- defapt e o soni, în fiecare dintre noi). nu avem timp. trebuie să trăim, ACUM.  nu mai târziu. nu mâine. nu peste 5 minute. ACUM.

spusesem şi finalul cărţii dar la cererea lui...da, chiar a lui andrei ruse, l-am şters. 

 şi acum nu pot să mă abţin să vă întreb...voi...voi ce aţi face dacă aţi mai avea de trăit fix 6 luni? vă rog frumos, gândiţi-vă şi răspundeţi-mi sincer, aş fi tare curioasă. 


ps- poza este luată de pe facebook-ul lui andrei ruse.

57 de comentarii:

Alexandra spunea...

mi-ai starnit interesul. printre mormanul de carti de psihologie care deja si-au luat locul la mine pe birou fiind rasfoite si citit cate putin in fiecare zi, am sa imi fac timp si pentru aceasta carte.
acum sa raspun...daca as afla ca mai am doar 6 luni de trai sincer nu stiu ce sa iti raspund. nu cred ca m-am gandit niciodata la asta chiar asa de mult. probabil as profita de fiecare zi, as incerca sa ma bucur de toate lucrurile marunte care se pot ivi intr-o zi...as incerca poate sa imi ajut mai mult apropiatii astfel incat sa fiu eu impacata cu mine si multumita de mine. si as incerca sa fiu mereu cu zambetul pe buze, ca sa raman asa zambitoare in amintirea celor din jur.

Anonim spunea...

Probabil aş face aceleaşi lucruri pe care le-am facut si pana acum.De ce să faci lucuri extreme doar când afli ca vei muri.Aştept cu nerabdare să citesc şi eu carte,pare foarte interesantă. Îmi aduc aminte de un citat, „Trăieste fiecare zi de parcă ar fi ultima” şi asta ar trebui să ne deschidă ochii.Nu aştepta ceva de la viaţa,modeleaz-o dupa bunul tau plac.
nicu

Cristina Cioba spunea...

alexandra,comentariul tău e cam ciudăţel- bine, doar din punctul tău de vedere-, aş vrea te rog să te gândeşti sincer sincer ce-ai face, să încerci să te pui în situaţia concretă. eu cred că aş dispera. iar cât despre ajutatul altora? nu, cred că atunci ar trebui să mă ajut pe mine şi să TRĂIESC la maxim, să încerc tot, să merg peste tot.

cât despre zâmbet, da, sunt de acord cu tine, dar cred că e greu să te împaci cu moartea. citeşte soni, garantez 100 la sută, că o să-ţi placă enorm şi o să înţelegi totul altfel.

pupici!!!:)

Cristina Cioba spunea...

nicu, niciodată nu faci ce ai făcut şi până acum. cataloghez asta superficialitate să spui că nu s-ar întâmpla nimic. e ca şi cum ai spune că viaţa şi-ar continua cursul normal. aşa cum ziceam şi mai sus, disperi. te şochezi. panică, lacrimi, urlete. şi o să te porţi total diferit! numai că nu ştiu cât de bine înţelegem noi chestiile astea, când de fapt nu am trecut prin ele.

dar teatrul mă ajută să mă pun în locul ei(la fel cum m-a ajutat şi cartea să înţeleg un om bolnav), şi să înţeleg măcar puţin ce se întâmplă.

Cristina Cioba spunea...

@alexandra- punctul meu, nu al tau, sorry

Anonim spunea...

In conditiile date sase luni echivaleaza cu o viata de om. Poti fi egoist/a, poti fi generos/oasa, ai ocazia sa te bucuri dand altora - zambete de dimineata, la inceput de saptamana, pentru cei care vin din sens opus; mangaieri pentru pisici vagaboande sau caini fara de stapan; poti citi o groaza de carti bune (ca si-asa bibliotecile au ajuns semi-cavouri); poti invata sa cultivi o gradina de flori sau de legume; sa cresti animale; sa asculti muzica de toate genurile; sa vizitezi expozitii; sa faci excursii; sa iei parte la actiuni de voluntariat; sa hranesti pasarile care popoesc pe pervazul ferestrei tale... Si multe altele. Sase luni trec repede, si atunci cand iti vine ceasul, stii ca n-ai trait degeaba. Pentru ca ai avut ocazia sa dai altora. Sa te bucuri de ceea ce este simplu si etern. Pentru ca restul este plastic, beton, metal, aditivi, goana inutila.
Peter

Anonim spunea...

....o poveste ca multe altele, un fel de comedie neagra...dar atunci cand ai ajuns la finulul celor sase luni...ce ai face? Unde ai mai merge? Pe cine ai mai intrista? ..... si cum ai vrea sa-ti inchizi ochii... eu unul nu as prefera de fata cu cei dragi, as face o ultima plimbare intr-un loc al meu.......

Cristina Cioba spunea...

@anonim(ultimul, ca doar tu nu stiu cine esti)- cred ca cel mai realist comentariu si cea mai realista gandire mi s-a parut a ta...sunt perfect de acord...

Andra Dan spunea...

Musai, o iau si eu!

Cristina Cioba spunea...

trebuie, Andra!!! sa-mi spui atunci ce parere ai, dupa aia...si raspunde si tu la intrebarea din finalul postului!:D

Alexandra spunea...

M-am gandit de multe ori la asta, dar nu i-am dat de cap pana acum.
Dac-ar fi sa fie asa, cred ca as face urmatoarele, in ordine irelevanta:
-as publica tot ce am scris vreodata
-as vorbi mai mult, in sensul ca n-as mai sta sa astept momentul potrivit, pentru ca daca-l astepti prea multi, sunt multi care te-ntrec
- n-as mai scrie commenturi anonime, pentru ca, da, uneori fac asta; as face ca doni (:)))
-mi-as impune sa fiu mai curajoasa in ceea ce priveste in primul rand baietii
- m/as imbraca exact cum imi imaginez ca ma imbrac cateodata si n-o fac
-as merge intr/o excursie lunga lunga, viata mea ar fi ca reclama cu sevendays (stii, nu? ) si i-as lua cu mine pe cei dragi mie (sau nu, nu stiu sigur acuma)
- as zbura cu avionul
si n-as mai astepta sa mi se intample lucrurile, ci sa le intamplu eu (exprimare gen Cartarescu :)) )
- si mi-as face cea mai ciudata freza posibila ever ever ever
- si m-as iubi cu un negru sau cu un asiatic (fetisista, ce sa mai :P)

Si alte chestii gen. Dar cea mai pregnanta chestie ar fi probabil asta cu curajul meu, in general. Asta-i una din problemele mele existentiale.
Mersi de intrebare, m-a ajutat mult.

Cristina Cioba spunea...

@alexandra - da, uite asa mai afla omul lucruri despre tine, mi-a placut mult comentariul!:D

INTJ spunea...

hmm ... daca in situatia respectiva as schimba ceva, inseamna ca acum nu traiesc ci doar vegetez/supravietuiesc ... ergo: n-as schimba nimic si cred ca fiecare ar trebui sa-si traiasca viata fara a lasa loc de regrete.

Cristina Cioba spunea...

@INTJ- nici cine esti tu nu stiu, cred ca asta e un post pt.comentarii anonime:)) -desi cateva din ele sunt ale prietenilor care nu au bloguri-, dar are mai putina importanta cine esti atata timp cat ti-ai dat o parere pertinenta.

in primul rand, bine ai venit pe blog.
cat despre post, sunt total de acord cu tine, numai ca e o chestie. cum ziceam si in post. e chestia cu amanatul...doar pentru ca "am timp". poate cand stii ca nu mai ai timp atunci impingi limitele la maxim si calci acceleratia pana la pamant:)
multumesc pt comentariu

Iulia spunea...

Am citit cartea cu sufletul la gura. Am luat-o de cand a aparut (la maxim o saptamana) pt ca vazusem trailler-ul si ma fascinase. E geniala!

Cristina Cioba spunea...

@Iulia- cartea are din ce in ce mai multi fani

ps-bine ai venit pe blogul meu!

INTJ spunea...

sunshine ... nu avem timp! traim cu iluzia ca am avea timp ... si din pacate oamenii uita asta prea des. au zis-o altii mult mai bine inaintea mea: "live every day as if it were your last" sau "carpe diem" ... intr-un sens mult mai subtil decat (banalul) "fa-ti de cap". :)

Cristina Cioba spunea...

@INTJ- e ciudat tare sa vb cu un om care nu are nicio identitate:))

pai nu avem timp, asta am spus si eu. numai ca de multe ori ne cenzuram- pentru ca traim intr-o societate care evident ca judeca, si vrand ne vrand uneori iti pasa- plus ca e un anumit cod moral, nu poti sa iti faci nevoie in mijlocul strazii, sau alte chestii din astea. ma rog, am dramatizat, dar intelegi tu ideea.

INTJ spunea...

vorbesti cu un om ... si in fond asta-i tot ce conteaza, iar raspunsul la ce-ai scris e (imho) simplu: "look into your heart". :)

raisa spunea...

asa spunem toti dar cand suntem pusi in fata faptului va garantez tuturor ca nu o sa mai fiti cu zambetul pe buze sau ohh da sa te bucuri de toate lucrurile marunte,viata ta in momentul acela inceteaza,nu ai cum sa mai zambesti sau te bucuri de lucrurile marunte,viata devine o tragedie si singurul lucru de care te mai poti bucura sunt amintirile care si ele dor si dor rau eu zic sa ne rugam zi de zi ca Dumnezeu sa ne dea o moarte usoara

Alexandra spunea...

stii cum e...cred ca niciunul dintre noi nu putem sa spunem cu exactitate cum ai reactiona cand ai afla ca mai ai de trait 6 luni...scuza-ma dar nu vreau sa ma gandesc foarte serios la asta...stiu ca poate suna ciudat si sunt constienta ca mi se poate intampla si mie, dar pana atunci prefe sa nu ma gandesc la astfel de lucruri

raisa spunea...

cat aveti sanatate sa va bucurati de viata ,sa nu va impiedicati de lucrurile marunte din viata voastra,daca aveti un vis sa-l urmati si sa oferiti toate dragostea si afectiunea persoanelor dragi,sa fiti puternici si sa infruntati viata asa cum e si cu bune si cu rele
cel mai important lucru din viata noastra este sanatatea

Unknown spunea...

siii eu vreau sa o citesc,neaparat!
numai sa vad la ce editura o gasesc..

Cristina Cioba spunea...

@raisa- asa este, daca esti sanatos toate trec, esti puternic si treci peste orice

Cristina Cioba spunea...

@dragonfly accesories- diverta. cauta site-ul, eu am comandat-o. sau depinde de unde esti. sa-mi spui parerile de dupa!:)

@alexandra- da, asa este, te inteleg perfect!

@itmj- care raspuns?:-?

INTJ spunea...

@sunshine ... e raspunsul la societatea care judeca, etc. : candva intelegem cu totii ca doar cei dragi si eventuala lor judecata (teoretic, ar trebui sa ne iubeasca/accepte asa cum suntem) conteaza ... iar atunci, privim "into our heart" si actionam in conformitate.

nu pot spune ca am stiut ca "mai am sase luni de trait", pot insa spune ca am trecut deja de mai multe ori prin situatia in care nu stiam daca voi mai trai (maine) ... ceea ce-i destul de aproape de tema discutiei ... si asa am inteles ca nimeni nu-mi poate garanta ziua de maine. in filozofiile orientale exista exemplul cestii de ceai care trebuie intai golita pentru a putea primi alt continut ... tot ceai. :)

Cristina Cioba spunea...

@intj- iar ma faci sa fiu de acord cu tine. tare as vrea sa stiu cine esti, de fapt. nu ca ar avea vreo importanta majora, dar am o problema cu "cine". de asta nu prea sufar comentariile anonime.

Cristina Cioba spunea...

@intj- iar ma faci sa fiu de acord cu tine. tare as vrea sa stiu cine esti, de fapt. nu ca ar avea vreo importanta majora, dar am o problema cu "cine". de asta nu prea sufar comentariile anonime.

Unknown spunea...

Buna seara, dorim sa va facem o propunere comerciala! Daca sunteti interesat trimiteti un e-mail la office@falvorotarybids.ro.

andrei ruse spunea...

"iar finalul e unul neaşteptat şi şocant, pe care nu, nu vi-l zic. atât pot să vă zic că soni nu avea cancer." =))

adica nu va spun detaliile, dar va spun punchline-ul.

iti multumesc de articol, cu singura obiectie ca as fi preferat, evident, sa nu spui finalul. dar na, fiecare povesteste ce vrea pana la urma, am mai avut discutia asta de o mie de ori, n-o s-o am si a o mia una oara. :)

angel spunea...

De obicei, noua, oamenilor ne place sa ne complicam existenta in loc sa facem exact ceea ce ne dorim si incercam sa fim cat mai perfecti in loc sa pretuim lucrurile simple si astfel nu reusim decat sa demonstram contrariul.

In general pot spune ca sunt o persoana oarecum obsedata de control si nu fac mai nimic fara sa ma gandesc de zeci de ori daca e bine ceea ce vreau sa fac, de ce nu e bine si multe alte intrebari fara rost, dar care in momentul respectiv mi se par fundamentale... ca intr-un final sa nu ajung la nici un raspuns care sa ma multumeasca.

Dar daca as afla ca mai am doar 6 luni de trait, cred ca initial as intra in panica, as suferi gandindu-ma ca o sa se termine totul atat de repede,as regreta multe lucruri pe care nu le-am facut cand am avut ocazia, apoi as incerca sa accept asta si sa ma schimb pe cat posibil...

Nu as mai amana tot felul de chestii, ci as incerca sa le fac pe cat mai multe intr-un timp cat mai scurt.

Nu as mai pierde timpul aiurea pe-acasa sau pe net, ci as incerca sa-l petrec cat mai mult cu persoanele dragi mie sau facand lucruri care chiar imi plac.

As fi putin mai egoista si as face doar ceea ce-mi doresc, fara sa-mi mai pese daca e bine sau sa ma mai gandesc la ce o sa creada altii.

Nu as mai fi atat de orgolioasa, ci l-as suna imediat pe cel pe care -l iubesc, ca sa recunosc ca am gresit si sa-i cer iertare si poate inca o sansa.

Si... as incerca sa-mi amintesc doar clipele frumoase pe care le-am trait si sa ma bucur cat mai mult de prezenta celor care ma iubesc, ca sa am puterea sa lupt si sa fiu cat mai mult printre ei.

Cristina Cioba spunea...

@andrei ruse-...wow sunt socata, un comment la un simplu blog, scris tocmai de autorul cartii. merciii!!!!:)

Cristina Cioba spunea...

@angel- multumesc de comentariu, mi-a placut si al tau, mult:)

Sugar Queen spunea...

Am auzit şi eu de carte, e pe lista mea de lecturi, abia aştept să o citesc.

p.s. E greu să spui exact ce ai face, e altfel când te afli în situaţie, faţă de când doar te imaginezi în ea.
Sincer, ce aş face eu?
În primul rând, aş renunţa la clasa a 12, adică ce rost are să îmi stric neuronii degeaba, dacă nu mă mai ajută cu nimic?!, aş spune tot ce am de spus, fără inhibiţii, oricui, indiferent de poziţia socială pe care o sau de cât de frumos, intelectual, bogat, e, fără să îmi pese de consecinţele vorbelor mele, simplu, tot ce am pe suflet şi în cap aş da afară( pentru că în cazul în care supăr pe cineva foarte tare, nu mai contează, mor oricum, nu? ce rău mai mare de atât poate să îmi facă!?) şi apoi aş pleca, aş călători mult, peste tot unde îmi pofteşte inima. Şi aş mai citi toate cărţile care nu am apucat să le citesc. Şi, evident, fiecare are un fel de bucket list...

Cristina Cioba spunea...

@sugar queen- asa mandra meaaa!!:))

Sugar Queen spunea...

(era: indiferent de poziţia socială pe care o ARE !)

:)) Kiss, kiss

Cameleona spunea...

Eu sunt curioasă tu ce ai face, Miss S..

Cristina Cioba spunea...

@sugar queen (eram obisnuita cu cameleona-nu ma deruta:)) )

eu ce as face?uite ca m-am intrebat si eu serios. si m-am gandit si eu la asta cu renuntatu la scoala. it makes no sense ,mai am 6 luni. poate suna superficial dar as vedea new york-ul, as juca in vreo 2 filme, atat m-as zbate pana as reusi, as publica proza/sau un roman, as TRAI...in disperare, probabil...si m-as trata, as incerca sa "fentez"boala si ar fi enorm de multe lucruri. hai mai bine doamne fereste...serios:P:))

Dia spunea...

Hmm... interesanta carte, pare ca mi-a captat atentia!
Nu m-am gandit niciodata ce as face daca, fereasca Dumnezeu as fi intr-o situatie asemanatoare, dar sunt sigura ca as face cam aceleasi lucruri ca si pana acum. Daca voi incerca sa profit de zilele pe care le mai am, probabil ca nu as reusi sa le profit pe masura, nu as mai reusi sa zambesc, nu as mai reusi sa gandesc rational pentru ca in permanenta ma va macina gandul ca voi muri. In schimb, sunt sigura ca va incepe sa-mi para rau pentru ceea ce n-am facut, ca nu le-am spus celor dragi cat de mult ii iubesc si cat de mult tin la ei, ca nu am incercat sa fiu mai buna si mai intelegatoare cand era necesar. Mai sunt sigura ca voi incerca sa fac unele lucruri frumoase pe care sa le las ca amintire celor dragi, chiar si sub forma de dovezi, sa ramana peste ani.
Ma intristeaza sa ma gandesc la asa ceva, dar de lucrul asta am fost constienta si alta data, gandindu-ma trebuie sa fiu un om bun si sa fac fapte bune pentru a ramane in memoria tuturor asa.
Este trist sa ne gandim ca asemenea lucruri, in loc sa fim optimisti, sa ne bucuram de viata si sa ne-o facem cat mai frumoasa pentru anii ce vor urma.
Acestea fiind spuse, o sa ma interesez de carte, demult n-am mai citit ceva care sa-mi fie pe plac si sa ma relaxeze.

Sugar Queen spunea...

(da, şi eu eram obişnuită cu Cameleona :)), eh, important e ca noi ştim că eu sunt tot ea.. )

Ha, ha :)).. da, da, mai bine nu. Decât poate dacă aş afla apoi că acea boală nu există şi că a fost o greşeală. Ha, ce lecţie de viaţă ar fi.. :)). Inumană! Dar, de parcă mai e ceva uman pe lumea asta..

Cristina Cioba spunea...

@diana-la aceleasi lucruri m-am gandit si eu...

ps- bine ai venit la mine pe blog!!:)

Simonette spunea...

tocmai mi am scos un nodul de la san si am asteptat sa vad daca e cancer sau nu. primele analize zic ca nu. dar ramai marcat, crede ma...


poate d asta nu am mai avut timp de blog si de palavrageala pe mess

Simonette spunea...

dragii mei, dc ati avea doar 6 luni de trait,v ati chinui sa le transformati in 6 luni, ani, 60 de ani. lupta e cea mai importanta

Cristina Cioba spunea...

@simonette-aaaau, si eu de ce n-am stiut?:(( sper sa fie bineee:( si o sa fie!!!

si cu privire la comentariu, da, asa e...lupta. dar in punctul in care 100% sigur ca nu scapi, traiesti, nu ai de ales...

Dia spunea...

Bine te-am gasit! :D

Cristina Cioba spunea...

@dia- :D/ dar tu nu ai blog?folosesti google account doar pt commenturi?:-D

Dia spunea...

Nu am blog, dar am creat contul ca sa imi fie ma usor sa urmaresc blogurile, chiar si cand nu sunt la mine acasa. Mi se pare agenda perfecta. :)

Cristina Cioba spunea...

@dia-atunci multumesc ca sunt printre cei urmariti de tine...:)

Dia spunea...

Este placerea mea sa ma relaxez cu niste postari frumoase!

Cristina Cioba spunea...

@diana-multumesc frumos!:)

Superficial Doll spunea...

suna interesant, insa imi suna FOARTE cunoscuta povestea... n-am citit cartea inca, asa ca nu pot sa spun sigur, dar pare inspirata dupa veronika se hotaraste sa moara, a lui coelho. te pup

Cristina Cioba spunea...

@supeficial doll- nup, nu seamana cu veronika se hotaraste sa moara, sunt povesti total diferite...

veronika vrea sa moara, vrea sa se sinucida. iar soni...soni e pusa in fata mortii, ea fiind plina de viata:)

oricum, iti recomand soni, o sa-ti placa!

Unknown spunea...

Multumesc Miss ,sper sa o gasesc

Andutssa spunea...

Buna:* Ma bucur ca ti-am descoperit blogul. Si pe Soni. Si pe Andrei.
Adevarul este ca m-am gandit mult de tot la aceasta intrebare. Am fost suspecta de cancer la san. Din fericire, s-a dovedit a fi doar o eroare medicala.
Cat timp am crezut ca sunt bolnava, m-am vazut aruncata in fata mortii. Stiam ca o sa mor. Dar nu ma mai temeam. Si imi propusesem sa-mi traiesc viata asa cum stiu mai bine. Aveam si o lista pe undeva pe-aici. Iata:
-Trebuie sa reiau cursurile de dans.
-Trebuie sa imi public romanul "Iris", care se aseamana mult cu povestea mea.
-Trebuie sa zambesc tot timpul si sa uit faptul ca sunt bolnava. Constientizarea bolii nu ma va ajuta sa trec peste.
-Trebuie sa imi petrec timpul cu El, omul pe care il iubesc, desi am doar 15 ani.
-Trebuie sa le spun tuturor cat de mult ii iubesc, in fiecare zi, de parca mi-as lua la revedere pentru ca nu se stie cand o sa se termine.
-Trebuie sa fiu eu. Fara complexe. Fara inhibitii. Doar eu.

Pupici,
Andutssa:*

Lauren spunea...

Wow trebuie sa o citesc!! Cu prima ocazie, o sa dau o fuga la Diverta sa mi-o cumpar! :D

Cristina Cioba spunea...

@lauren-asa sa faci, o sa-ti placa, ai sa vezi!!

Cristina Cioba spunea...

@andutssa-mulumesc mult!