Goodbye

Am revăzut Reflections of a skyline şi mi s-au umplut instantaneu ochii de lacrimi. Şi m-au încercat tot felul de stări. Mi-am adus aminte de o grămadă de chestii. Mi-am adus aminte ca şi cum aş fi trăit ACUM, revedeam tot.

 Momentul în care ai zis că pleci în Anglia. Plânsul. Simt în suflet starea aia de atunci. Apăsarea. Frica. Starea de uşurare când ai zis că rămâi.

 Toate momentele şi medalionul pe care l-am purtat azi. Mi-a dat încredere. Îl simţeam pe piele şi-mi venea mirosul ăla...ştii tu...în nări...

 M-am săturat de amintiri. Nu le mai vreau. Mă uit la o poză şi parcă nu ai fi fost niciodată aici... Parcă totul e străin. O imagine atât de seacă, străină... E incredibil, nici amintirile nu sunt ale mele.

Dimineţi în care mă trezeam cu frica. Frica de mine. Mă credeam vinovată. Mult timp m-am crezut vinovată pentru o relaţie care nu din cauza mea nu mergea.

 Mult timp am vărsat lacrimi grele şi amare. Care mă apăsau şi mă chinuiau... Eram nebună...sufeream de prea mult suflet...

 A trebuit să mă desprind pentru că n-am avut de ales...

Iubirea e cel mai dureros lucru. oare frumosul se iveşte din sfâşiere şi ţipete?

 Mi-am urât nasul mult timp, mi-am urât memoria, mi-am urât mâinile, m-am urât cumplit.

şi-mi aminteam mereu cât sunt de slabă, cât de uşor ai fi putut să rupi din mine, cât de puţin am putut să rup din tine. Mă priveai adesea fără să mă vezi.

Nimic nu ne înalţă mai mult decât iubirea. aş privi peste oameni, nu prin ei. Fără să le mai las urme. Am înţeles greu că iubirea mea nu era de ajuns. Şi că trebuie să fie DOI... Să fi fost DOI.

Şi m-am desprins şi te-am lăsat să pleci. Mă obişnuisem atât de tare cu tine în viaţa mea, şi atunci am fost nevoită să te las să pleci. Pentru totdeauna. Şi am închis ochii şi am făcut-o şi s-a terminat. Nu aveam putere nici să plâng. Nu plângeam, doar mă uitam în gol. Dar e rău şi aşa. Că sufletul roade. Iar acum. Acum e linişte.E linişte de mult...

 Yes, I would have loved you... forever. Now, please go. 

I don't love you anymore. Goodbye.

Vremuri, nene...

Aici eram în 68, aşa, eram în floarea vârstei, un fel de glam hippie aşa. Flower power, pace în lume şi din alea. Încă veneam cu bicicleta de la uzină...

 Aici în anii 70, cam o poză la doi ani aşa făceam. Îmi făcusem permanent şi mă credeam cool.Şi să fim serioşi, chiar eram...Renunţasem la bicicletă, faceam jogging, eram mare doamnă...ca şi acum, de altfel....

 Aici prin 72 deja vedeam aiurea, de la alcool probabil şi deja purtam dioptrie vreo 5. Da eram simpăticuţă, eu, aşa...

 În 74 deja eram un fel de visătoare, aveam freză boemă. Deja eram artistă.

 Îmi mai crescuse şi mie părul, că deh, deja suntem în 76. De ochelari încă nu scăpasem.

 În 80 am schimbat coafeza. Cred că se vede... Oricum eram glam

 În 86 am primit prima mea pereche de cercei. Şi îi purtam inclusiv la toaletă. Cea mai tare poză evăr!

 În 92, din nou permanent eşuat şi o privire boemă. Great, ha?

 În 2000 îmi mai crescuse şi mie părul că deh. Comunism nu mai era de mult, îmi arătam şi eu umerii frumoşi.

 Iar în 2010...arăt...AŞA...

 Hope you had fun. Pozele sunt făcute cu ajutorul site-ului www.yearbookyourself.com

Reflections of a skyline

  Uitaţi-vă, merită, e absolut genial. Cutremurător. 



 Iar in al doilea video, piesa interpretată probabil de o trupă de teatru. Cred că sunt români, dar nu ştiu cine sunt. Oricum, GENIAL, jos pălăria.

 Toţi avem nevoie de siguranţă. Toţi avem nevoie să simţim că aparţinem CUIVA, că cineva ne iubeşte. Ne consolăm în fel şi fel de braţe, dar nu în cele după care defapt tânjim... Ne ştergem lacrimile cu dosul palmei şi mergem mai departe. Dar uneori nu mai poţi. Uneori te-a ajuns trecutul din urmă. Şi decizi să-l laşi să te calce în picioare. Oricum, ce poţi să-i faci altceva? Nu te mai răneşte oricum, nu mai poate.

Bine ai venit, suflet...Nu mi-a fost dor de tine. Tot răul spre bine, mergem mai departe....

Ecou

Sunt supărată şi epuizată. Cum am spus, trupa noastră de teatru, Ecou, a fost selectată dintre o grămadă de trupe şi a intrat la festivalul din Alexandria din august. Problema se pune aşa: taxa per persoană e 130 de ron şi include cazare, mâncare, şi acces gratuit la toate atelierele de creaţie. Asta o plătim noi. Buuun, noi am încercat să obţinem o sponsorizare pentru transport. Fiind trupa şcolii, primul lucru la care ne-am gândit a fost şcoala. Asta a fost prima uşă închisă în nas. Directoarea ne-a spus că şcoala nu are bani pentru trupă. Trupă cu care se mândreşte şcoala, de altfel...

Aşa ne-am izbit de primul NU. Apoi de următorii la firme, instituţii, fabrici. Nu. Uşi închise în nas... De 3 zile toate uşile ni se închid în nas.

 O să mergem acolo şi dacă se rupe cerul în două. Pentru că merităm. Ca să demonstrăm tuturor că nu am muncit degeaba. Cu toate uşile astea închise în nas."Mă tem că nu se poate", "Nu dăm sponsorizări", "Nu sunt bani". Să vă ia naiba.

 Pentru că o să reuşim....Pentru că ştim că suntem buni şi ne-am lăsat sufletul în teatrul ăla. Ore în şir, repetiţii lungi. Care s-au lăsat cu aplauze de jumătate de oră la spectacole. Cu săli pline. Pentru că putem! Orice ar fi, noi suntem ECOU... Şi ăsta e visul nostru.

A

Nu înţeleg femeile cretine care ar face orice să ţină un bărbat lângă ele. Dacă ar fi nevoie ar sta în genunchi şi cel mai rău lucru e că s-ar târâi prin mocirlă... Chiar dacă iubirea s-a dus de mult, chiar dacă nu le mai pasă. Sau şi mai rău, dacă el nu o mai iubeşte de mult sau nu îi mai pasă.Îl ţin pe post de accesoriu şi oricum se plictisesc de el mai repede decât mă plictisesc eu de o pereche de pantofi.

 Nu înţeleg nici femeile care atunci când sunt părăsite urlă de parcă li s-ar fi înecat toate corăbiile. Da, e ok să suferi. Da, e ok să plângi. Nu mai e ok când îţi suni prietenii şi le repeţi aceaşi poveste de care oricum s-au săturat. Nu e ok când faci scene de plâns pe unde apuci. Nu e ok atunci când te îmbeţi în public. Şi în niciun caz nu e ok când ieşi din casă de parcă ar fi dat acceleratul de Mangalia peste tine.

 Nu pot să SUPORT femeile care nu se respectă, se lasă călcate în picioare de tot felul de indivizi cretini, care le ţin pe post de...de dracu ştie, numai ei pot şti ce gândeşte unicul neuron.Alea proaste sunt ele defapt. Cele care iartă din iubire sau din naiba mai ştie ce. Au fost inşelate de 5 ori de acelaşi tip şi încă iartă.

De asemeni din nou nu înţeleg femeile care se lasă călcate în picioare la propriu de un mascul feroce. Care acceptă palme, lovituri. Şi injurii. Fetelor, nu sunteţi obligate să înghiţiţi asta...

 Curvele nu le-am înţeles cu atât mai puţin niciodată. Cum zice Chirilă "Nimeni nu ştie cum vă cheama, dar toţi vă ştiu adresa". Nu m-aş prostitua niciodată. Şi atunci când te inşiri prin patul tuturor tot prostituţie e. Chiar dacă nu primeşti bani pentru asta. E prostituţie la nivel psihic.

 Admir femeile care ştiu să dea paharul de whisky peste gât şi să spună STOP. Iar apoi să se ridice şi să plece. Femeile care ştiu să nu fie rănite şi să treacă peste ORICE. Care nu lasă un bărbat să le dea visurile peste cap.

Admir femeile puternice. Care cunosc parfumul care li se potriveşte. Şi mereu miros frumos. 

Dorul

Dorul nu e o boală. Nu ai nevoie de vindecare, ci de revedere, de regăsire, de reîntregire. Dorul nu fumează, nu bea, nu ia droguri şi nu se duce la curve. Dacă vrei să te inţelegi cu dorul, fă ce-ţi spune el… Dorul e rezumatul perfect a ceea ce contează cu adevărat în viaţa ta.Dor dureros - când ce aştepţi nu mai vine şi ştii bine asta, dar păstrezi dorul, căci nu ai mereu cu ce să-l înlocuieşti.Şi câinilor le e dor - nu ştiu mulţi oameni care să se bucure ca un câine căruia i s-a întors stăpânul acasă.

La mulţi ani...blogului meu. Să crească mare!

Blogul meu a împlinit azi un anişor. 

 Multă lume citeşte blogul ăsta. Mama,bunica, mătuşa, unii profesori, colegii, prietenii. Şi am ajuns la concluzia că asta nu mă împiedică să zic lucrurilor pe...şleau. Spun adevărul mereu, sau atunci când e pură imaginaţie atunci las rândurile să curgă.

 Mă întâlnesc cu prieteni şi reacţiile sunt "cât de tare e postul x de pe blog". Când am început blogul ăsta, anul trecut, în iulie, am făcut-o pentru că...pentru că nici nu ştiu, defapt. Iar apoi am început să am vizualizări.Apoi a început lumea să lase comentarii. Am descoperit bloguri interesante, care acum mi-s dragi şi le citesc zilnic. Am cunoscut(vorba vine) oameni care acum îmi sunt şi ei dragi, deşi sunt departe (mai mult sau mai puţin)

 Am învăţat să scriu dezinvolt, iar voi aţi citit sufletul meu. Nu cred că poate scrie cineva fără să pună suflet, emoţii şi uneori talent. Eu nu cred că am talent la scris, nu cred că am avut vreodată şi nici nu o să am vreodată. Nu eu scriu, sufletul meu scrie. Uneori nu îmi vin cuvintele în ordinea artistică. Îmi apar în cap într-o formă brută pe care apoi o prelucrez.

 Am câştigat uşurinţa de a scrie cu dezinvoltură, cu patimă şi cu emoţii în suflet.Am câştigat admiraţia unor oameni geniali.

 Vă mulţumesc că aţi fost pe aici anul ăsta. Să se facă 10 !!!:-)
 

Poza asta e...cireaşa de pe tort.(take a look at this blouse/shirt/whatever:-) )