Si acum, la oile noastre. De-a lungul timpului, multi ani la rand, am incercat sa inteleg oamenii. Am incercat de fiecare data sa-i justific (chiar daca ei n-o faceau!!), sa le gasesc explicatii (sau mai degraba sa gasesc o explicatie care sa nu-i mai faca in ochii mei atat de egoisti si meschini), sa le analizez comportamentul, ba chiar sa-l si inteleg. Doar ca stiti cum e, de multe ori nu e nimic de inteles, oricat ti-ai dori asta!
Ma bazez pe putini oameni, dar aceia nu m-au dezamagit si imi doresc sa nici nu o faca. Paulo Coelho spune ca (nu pun ghilimele, pentru ca traduc citatul din portugheza) prietenii adevarati sunt langa noi cind lucrurile bune se intampla si se bucura pentru triumful nostru. Falsii amici apar doar cind lucrurile rele se intampla, cu fetele lor triste si care te sustin cind in realitate tristetea noastra serveste de fapt la a consola vietile lor mizerabile. Cata dreptate are, asa-i, dragii mei?
M-am gandit de multe ori sa scriu in engleza. Asta mi-ar fi adus cu siguranta mult mai multi vizitatori. Apoi mi-am dat seama ca NU POT. Limba romana e limba mea de suflet, limba pe care o stapanesc cel mai bine dintre toate, limba in care rad, plang, jelesc, dorm, cant, sufar... Limba pe care nu vreau si NU POT sa o uit vreodata (stim cu totii romanii care pleaca pe te miri unde si apoi "uita"cuvinte romanesti). Limba MEA...
Nu mai vreau sa incerc sa inteleg oamenii, sa le caut scuze care adeseori ma acuza pe mine...Nu renunti, doar asa, la oamenii pe care-i iubesti! Nu ai cum. Daca o faci, inseamna ca nu ii iubesti, asa e? Viata e un dar, dragilor. Un dar atit de important si de frumos pe care-l intelegi abia cind esti pe cale sa il pierzi, probabil. De fiecare data cind sunt trista ma gandesc ca undeva in lume sunt oameni care nu au ce manca, oameni care sufera, oameni care mai au 2 luni de trait.. si brusc ma apuca remuscarile de om nerecunoscator, nesimtit, care nu stie sa aprecieze nimic....
Cu bine...
