Leapşa cu poze.

Am primit o leaşă. Să ataşez poze, cu cei mai dragi oameni, şi cele mai dragi poze cu mine. În total să fie 7.

Poză din noiembrie 2009, maturandum. Omul care e lângă mine mereu. Omul de la care am învăţat multe şi care m-a învăţat multe. Prietena mea cea mai bună. Şi una dintre cele mai frumoase amintiri din liceu. Te iubesc.

Tot maturandum. Sclipirea aia din ochii mei m-a făcut să pun poza asta. 

O perioadă foarte frumoasă din viaţa mea. Dar din păcate unii oameni aleg să plece, alţii să rămână. Ea a plecat. C est la vie. 

 Aprilie 2009, Bulgaria, Nispuri. O perioadă superbă. 5 zile de vis. După care a urmat şi mai bine. 

Tg Mureş. Câteva zile foarte frumoase, desprinderea din tot ce e rău. Vară 2009.

 Toamnă-iarnă 2009. Trecuseră luni şi multe nu mai erau la fel. Dar iar o perioadă frumoasă.

Şi acum...una din cele mai recente poze....

Şi bineînţeles, mai sunt o gramadă de persoane dragi. Din păcate nu dispun pe laptop de poze cu părinţii mei care îmi sunt cei mai dragi, cu străbunica mea, cu bunicii şi cu alţi mulţi oameni. Ei se ştiu, oricum.

Leapşa merge mai departe la scumpa mea Căsătorită, Iustinel, Andra şi dacă vor şi fetele de la Bag Ladies să o facă sunt binevenite. Restul, autoservire.

Despre aşteptare

Se spune că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.  Dar ce faci atunci când aşteptarea aia te distruge? Te laşi distrus, sau guşti şi miroşi începutul? Când toate uşile şi ferestrele ţi se închid în nas, ţie nu-ţi intră în nas mirosul ăla dulce şi pregnant de ÎNCEPUT ? Începuturile mereu sunt simple... Atunci, nu ar fi mai bine să încheiem mai des capitole şi să trecem la următoarele? Când nu mai ştii ce să faci, ce faci? Când lacrimile ţi s-au înodat prea mult? Dar atunci când iţi numeri pe degete fericirea? Pe degetele de la o mână?

Adesea, căderea e un mijloc de a te ridica mai sus...nu-ţi fie frică....

Lucruri

E ciudat, dar e aşa frumos.. E bine că totuşi reuşeşc încă să-mi canalizez gândurile în direcţia potrivită, pentru că dacă nu, cred că aş lua-o razna în scurt timp. Toate chestiile astea prin care trec îmi demonstrează că totuşi există o soartă, una care e mai puternică ca noi. Trăim, învăţăm, şi dacă ştim unde ne aflăm, atunci în mod sigur o să ştim unde să ne întoarcem. Unde să facem stânga şi unde să facem dreapta. Şi dacă nu ştim unde ne aflăm? Dacă nu ştim ce vrem cu adevărat? Ce se întamplă? Ne alegem orbeşte un drum, cel pe care credem că e normal să o luăm la momentul respectiv. Apoi vin beneficiile sau consecinţele. 

Nu ar fi puţin ciudat să fim mereu suspicioşi şi stresaţi? Dacă am învăţat ceva de la viaţa asta, atunci am învăţat că ea curge singură. Nu trebuie forţată, nu trebuie bruscată, nu trebuie împinsă. Ea merge. Curge. Ne învaţă. Dacă vrem. Sunt oameni care au învăţat multe de la ea. Sunt oameni care au trecut prin ea degeaba.

Octavian Paler ne spune că dacă nu trăim la timp, nu trăim niciodată. Marcel Proust ne spune că noi oamenii nu facem altceva decât să pierdem timpul. Subliniază că inclusiv atunci când stăm la o cană de ceai cu prietenii pierdem timpul. Eu nu sunt de acord cu teoria asta. Eu zic că asta se numeşte că profiţi de micile bucurii ale vieţii. Stând la o cană de ceai poţi face multe. Şi pînă la urmă ce contează? Să trăim mult, sau să lăsăm ceva în urmă?

Enrique Vila-Matas spunea că e bine să îţi trăieşti viaţa exact aşa cum ai vrea să o povesteşti. Eu nu aş vrea să o povestesc. Unde mai pui că nici nu aş avea un public pentru asta. Pe lângă asta, eu vreau să trăiesc, nu să îmi regizez viaţa. Dacă un om a lăsat ceva important în urmă, îi regizează alţii viaţa.  

Amintirile pe care le ai, le poţi revedea oricând, dar nu ai nicio putere asupra lor. Doar le vezi. Te chinui, sau pur şi simplu retrăieşti clipa şi te bucuri. Dar nu ai nicio putere. Nu te mai poţi întoarce. Eşti ca un regizor care îşi priveşte piesa. Dar nu mai poate schimba nimic. Parcă nici nu ţi s-ar fi întămplat ţie. Dar pânâ la urmă ce am fi noi fără amintiri? 

Dacă mi-ar fi dor de cineva, mi-ar fi cel mai dor duminica. E prea linişte. 

să crezi prea mult în ceva poate fi la fel de rău ca a nu crede în nimic....

Iubirea adevărată există. Există, dar pentru foarte puţini oameni, pentru că viaţa noastră mizerabilă ne-a făcut să nu mai fim capabili să iubim cu adevărat. Suntem răi, egoişti, ne dorim totul numai pentru noi. Astfel nu poate apărea iubirea adevărată. NICIODATĂ.

Who s your idol, kid?

Toţi oamenii pe care-i ştiu, sau ok, cel puţin majoritatea au idoli. Persoane pe care le adoră, le venerează, ar vrea să fie ca ele, şi ar da în cap ca să aibă viaţa lor. Eu cred că sunt defectă. Eu nu vreau să fiu ca nimeni. Nici nu cred că aş putea. Eu nu invidiez pe nimeni nici pentru ce are, nici pentru viaţa pe care o duce. Asta pentru că eu mă simt bine în pielea mea, nu aş vrea viaţa altcuiva. Pentru că pe asta am primit-o, pe asta o vreau. 

Poate din cauza asta niciodată n-am ştiut să răspund la întrebarea "cine e idolul tău?" . Eu nu am un model de urmat, eu prefer să-mi găsesc singură calea. Nu vreau să calc pe urmele nimănui, nu vreau să am mai nimic din ce au alţii. 

Mulţi ar crede, citind postul ăsta, că eu nu apreciez pe nimeni. Nu e adevărat nici pe departe. Apreciez foarte mulţi oameni, începând cu mama mea. Dar nu invidiez. Oamenii pe care îi apreciez eu au ajuns în postura în care sunt acum prin muncă. 

Nu am un răspuns nici pentru întrebarea "cine e eroul tău?" Naiba ştie, în lumea în care trăim azi mai avem vreun erou? Toţi suntem oarecum, mai mult sau mai puţin eroi. Vorba aia, poate dacă am sta puţin şi ne-am opri din vâltoarea vieţii ăsteia, nici n-am mai vrea să mergem mai departe....

Cauta acea placere care nu-i urmata de durere.

Leapşa

Am primit o leapşă de la o fată, o femeie extraordinară, şi anume Căsătorita. Leapşa constă în a scrie 10 lucruri care-mi plac.

1. Băile lungi şi spumoase

2. Senzaţia de fluturi în stomac

3.Ţigara şi cafeaua cu lapte de dimineaţă.

4. Dimineţile cu soare

5. Îmbrăţişările de la oamenii dragi

6. Shoppingul. A zis bine ăla care a zis că punctul G la femei se află la sfârşitul cuvântului shopping

7. Marea

8.Ceaiul negru cu mult lapte 

9.Muzica bună

10. Cărţile bune

"It's too late only when your you`re dead, my friend"

(film- Regăsirea)

Uneori am impresia că-mi pierd minţile complet. Că sunt nebună de legat, că am nevoie cel puţin de un psihiatru, dacă nu cumva de o întreagă echipă. Sper să-mi ţin minţile-n frâu ca să nu dau cu piciorul la ceva ce am clădit pas cu pas, la ceva pentru care am plâns, am urlat, am sacrificat ca să ţin lânga mine. Sper să fiu conştientă de gravitatea faptelor, de de tot... Uneori am insomnii, dorm puţin şi prost, mă doare capul şi etc. Dar nu aş da viaţa asta solicitantă pentru nimic. Nu mai vreau să scriu acum.

Mă doare capul şi acum şi mai sunt şi suparată. Mai nou sunt fericită doar când îmi bate soarele-n ochi şi nu mă gândesc la nimic.
P.S-mi-e silă de târfele care se cred inteligente şi NU SUNT. mi-e şi mai silă când văd chestii gen "dormii", "gândii" and so on. e ireal cât de proastă şi cretină eşti.  îţi vine cu vomă în gură, nu?

Nud

Vorbeam cu Alexandra, şi ii spuneam că aş vrea ca un pictor, unul talentat, evident, să mă picteze nud. Aş sta nemişcată tot timpul necesar pentru a fi pictată, chiar dacă aş simţi toate oasele amorţite, ochii că se închid, că mă dor picioarele, braţele, sau orice altceva. Aş face asta pentru că aş vrea să văd cât de frumoasă sunt în viziunea altcuiva, a cuiva care ştie să transpună atât frumosul cât şi urâtul în artă. Aş sta nemachiată, aşa cum sunt eu, să mi se vadă ce e frumos natural, nu farduri, nu fond de ten, nu nimic...Să se vadă căldura din ochi, timpul care a trecut, să fiu ca o carte deschisă... Să am pantofi roşii, o eşarfă roşie la gât, şi o ţigară aproape terminată în mână...Într-o zi o să mă las pictată!