Uneori...

De multe ori am fost rea, am fost o scârbă cu oamenii pe care i-am iubit şi îi iubesc în continuare. Am aruncat vorbe grele, am urlat şi am bătut din picior inutil. De multe ori nu mi-a păsat de sacrificiile sau dovezile altora de iubire. Nu mi-a păsat decât după ce am realizat că am greşit iar de multe ori lacrimile sau scuzele nu mai valorează nimic în comparaţie cu rănile pe care le poţi lăsa apropiaţilor.

Dar aşa cum eu am lăsat răni, alţii au lăsat răni şi mai adânci în mine. Răni care deşi par vindecate, nu sunt. Răni pe care de multe ori le ascund, le evit şi fug de ele. Dar mi se mai arată trecutul din când în când.

 Nu mă mai recunosc, nu ştiu ce e cu mine, văd în oglindă un chip străin. Dar fac teatru, şi îmi port măştile. Mint şi rănesc cu uşurinţă. Am avut de la cine învăţa.

 Nu sunt cea mai bună nici pe departe. Nu sunt frumoasă, nu sunt curajoasă, nu lupt pentru scopurile mele. Şi uneori mă simt singură...

"Lucrurile importante trebuie să le cauţi cu sufletul, nu se arată ochilor..."

Review-recomandare

Un film extrem de bun, cu un joc actoricesc extraordinar şi poveste-deşi banală- pusă în scenă curat şi frumos. Joacă Kevin Zegers şi Sarmaire Armstrong, tineri, frumoşi şi talentaţi.

 Povestea e următoarea: Woody şi Nell se cunosc din copilărie, sunt vecini, dar sunt total diferiţi. Woody are o bursă sportivă, în timp ce Nell învaţă mult pentru a frecventa cursurile de la Yale. În plus, nu se pot suferi. Din păcate, o ceartă care izbucneşte între ei în faţa unui exponat aztec dintr-un muzeu, are un efect devastator: cei doi se trezesc a doua zi că au trupul celuilalt. Şi asta nu e totul: fiecare distruge sistematic viaţa celuilalt, până când îşi dau seama că trebuie să colaboreze ca să o scoată la capăt. Finalul vă las să-l descoperiţi singuri!

 Vă las trailerul şi câteva poze. Enjoy

Un al doilea film văzut tot recent care mie mi-a plăcut enorm de mult este The odd couple.

Un film mai mult decât bestial, cu 2 mari actori, jucat excelent, te face să râzi cu lacrimi. Perfect pentru o seară de leneveală dar totuşi cu chef de fun.

 Treaba merge cam aşa: Oscar (Walter Matthau) şi Felix (Jack Lemmon), doi prieteni vechi, nu s-au văzut timp de 17 ani. Acum Oscar locuieşte în Florida, iar Felix în New York. Într-o bună zi, Oscar este invitat de fiul său, Bruce, care îl invită să ia parte la nunta lui cu fiica lui Felix, care va avea loc în California. Oscar şi Felix se întâlnesc din nou la aeroportul internaţional din Los Angeles şi închiriază împreună o maşină pentru a ajunge la San Malina. Călătoria se transformă într-o adevărată odisee: cei doi se rătăcesc, strică maşina, au probleme cu poliţia, descoperă un cadavru, iar Felix o întâlneşte pe femeia vieţii lui. Toate aceste peripeţii nu îi împiedica totuşi să ajungă la timp la nuntă.

  

Enjoy!

Despre despărţire sau "eu ce mă fac acum?"

Mereu am fost o prietenă bună şi o persoană de încredere, aşa că apropiaţii (mai mult sau mai puţin), mereu îmi cer un sfat, o părere sau o vorbă bună. Inclusiv când vine vorba despre despărţiri. Şi să fiu a naibii dacă nu înţeleg cum e când ăla pe care-l iubeşti alege să...plece. Că are un motiv plauzibil sau nu, asta nu contează. Ideea e că pleaca. Adică c'est fini, it's over, bye bye, pa-pa şi n-am cuvinte. Şi tu fraiero, asta e, rămâi singură, treaba ta. Şi după asta e senzaţia aia cretină ca şi cum ţi-ar fi tăiat cineva o mână. Şi stai şi te uiţi în gol, eventual mai şi boceşti că ce naiba să faci altceva, şi te întrebi "da' io?io ce fac acum?" Am fost şi eu aşa, deci să mor dacă nu înţeleg situaţia. E starea aia de nici singur nu-ţi vine să stai, de fapt îţi vine să te duci dracu direct, să nu mai auzi, să nu mai vezi, să nu mai ştii. E prima fază, aia în care încă negi (asta am experimentat-o din plin, nu credeam că se întâmpla, era ca prin vis). Negi, nu îţi vine să crezi că ţi se întâmpla ţie, bla bla şi so on. Apoi a doua faza e cea în care îţi vine să-l suni să înjuri. Te apucă nervii şi ura. Îţi vine să pui mâna pe telefon să suni, aproape că-ţi vine să implori. Dacă eşti deştept, n-o faci, te abţii. Că de multe ori nu merită să lupţi. Şi apoi toţi ştim cum e. Nu ştii cum să ieşi din starea aia de amorţeală, nu mănânci, fumezi într-una, eventual mai şi bei. În aparenţă e mai bine la băutură. Că cică uiţi. În esenţă te faci mangă şi dai mesaje de dragoste. Să plângi şi mai tare dimineaţă. Şi apoi trec zilele, tu începi să nu te mai gândeşti aşa des. Aici apare resemnarea... acum depinde de tine, cât timp îţi ia să ajungi aici...

 Eu am depăşit momentele astea. Am fost tare şi am renunţat la ceva care mă distrugea, nu mă facea fericită. Dar acum din ce în ce mai multe persoane la care ţin şi sunt apropiată de ele trec prin asta. Şi zău de nu-mi vine să mor când aud "dar eu nu pot să trăiesc fără el"sau veşnica "eu ce mă fac acum?" Ce te faci? NIMIC. Asta e cheia. Toate trec, vin, pleacă... Nu merită. Între tine şi mine...păi nu te supăra, da mă aleg pe mine. Zău. Şi apoi na, n-am băut 18 ani să pic sub masă, n-oi bea acum. Nu mă iubeşti? Pleacă. Uită de mine.  

 Şi mi-e aşa greu că nu ştiu cum să consolez oamenii dragi, mi-e aşa de greu să le zic că îi înţeleg, dar nu mai ştiu cum e, că eu mi-am băgat minţile în cap şi m-am ales pe mine...

 Şi mi-e şi mai greu să le explic cum să uite. Mi-e greu să le ajut, că nu au cum să te ajute ăia din jur...tre să te ajuţi tu, că dacă tu n-o faci, n-o face nimeni maică...

 Cred că soluţia de a trece peste e de a petrece timp cu propria persoană. Să citeşti, să faci toate lucrurile care odată îţi făceau plăcere. Să îţi aduci aminte de lucrurile rele, nu de alea bune... Să zâmbeşti şi să te distrezi. Dacă îţi face bine, să vorbeşti despre asta, să te descarci. Cred că cea mai rea chestie e să te arunci în braţele primului-venit. Asta nu ajută niciodată. Până la urmă despărţirea nu e o drama. Că viaţa merge înainte....

 Voi? Voi cum treceţi peste o despărţire? Aveţi un remediu-cheie?