Câteodată am nevoia de a scrie, pagini întregi, de a spune tot ce simt. Şi tot atunci mă gândesc că poate mă expun prea mult. Şi atunci mă duce gândul involuntar la oamenii care abia aşteaptă să ştie cele mai mari greşeli ale tale, cele mai ascunse măcinări ca apoi să poată să te tachineze sau să împrăştie lucruri urâte, înflorite şi neadevărate. Apoi realizez că dacă scriu de fiecare dată cu suflet, nu am de ce să mă ascund. Nu am de ce să-mi fie ruşine. De sentimentele mele? Trecute, prezente? Nu... Niciodată n-o să-mi fie ruşine cu mine, cu ce simt, cu ce am simţit, cu oamenii pe care i-am iubit şi pe care încă-i iubesc (pe unii).
Oamenii cred şi spun adesea că nu ai cum să iubeşti un om care a plecat, care te-a dezamăgit. Eu cred total contrariul. Că poţi iubi un om şi mai mult atunci când a plecat (mă rog, din varii motive).
Oamenii cred şi spun adesea că nu ai cum să iubeşti un om care a plecat, care te-a dezamăgit. Eu cred total contrariul. Că poţi iubi un om şi mai mult atunci când a plecat (mă rog, din varii motive).
Dacă m-ar fi lăsat să-l iubesc, aşa cum nu am iubit pe nimeni niciodată, poate că s-ar fi simţit omul, bărbatul care nu a fost niciodată, bărbatul care şi-ar fi dorit să fie, dar de care nu e conştient că deja e. Uneori îl privesc şi-mi dau seama că e furios, trist, disperat, că îi e dor, dar nu recunoaşte. E furios, incoerent, slab. E nepăsător şi neglijent, dar asta însă doar aparent, pentru că la el în suflet e furtună şi s-a obişnuit să realizeze şi să recunoască asta- dar prea rar. Ochii lui-deşi atât de frumoşi, atât de puţini expresivi. Poate acum sunt expresivi, însă pentru altcineva, pentru mine au fost, odată..Nu mai ştie să simtă, nu mai ştie să îşi aducă aminte cine am fost eu şi cine a fost el. Ca să îi descifrez sufletul şi sentimentele am nevoie de o busolă de care nu o să dispun niciodată. Sunt unele momente în care mi-e atât de greu şi să recunosc că îl iubesc, darămite să o mai şi fac. Pentru că nu mai pot. Era un fel de război, în care pierdeam de fiecare dată, însă culmea e că jucam, luptam singură, nu realizam că devenisem atât de sensibilă şi slabă şi uşor de manipulat...Acum ştiu că el e cel slab, şi dacă nu e, o să fie...
Am un folder în care sunt aruncate alte foldere cu tot felul de nimicuri, poze, melodii, frânturi de gânduri, frânturi de offline-uri, frânturi de conversaţii...
Iar în suflet am bucăţi enorme de amintiri, de melodii (Jason Mraz, Brandy-long distance, hi-q-lose you, life is wonderful- şi mai sunt enorm de multe...), pe care mi le aduc aminte prea rar. Melodiile nu le mai ascult, nu le mai văd, pozele nu le mai admir, conversaţiile nu le mai citesc.
Şi asta pentru că am acumulat amintiri noi, pentru că eu cred în mine şi cred că merit ce e mai bun, şi merit fluturaşi în stomac noi, nu resturi. Şi că merit iubire, nu frânturi.
Până acum ceva timp au fost clipe în care îmi doream să se întoarcă roata, să sufere şi el, să se chinuie cum m-am chinuit eu, să nu doarmă nopţi în şir. Dar apoi am realizat că era ca un fel de refulare. Că eu nu vreau să se întoarcă nicio roată. Că aşteptând asta mă chinui pe mine. Am rămas eu...cu mine. Şi cu oamenii care chiar mă iubesc.
Cred că am greşit enorm chinuindu-mă să uit. Cred că am refulat multe sentimente şi mi-am pierdut uşor încrederea în oamenii fiindu-mi greu să le ofer o şansă. Catalogându-i şi crezând că toţi sunt la fel.
Iar acum, poate cam târziu, îmi propun să cred în oameni, să înţeleg că nu toţi sunt la fel, că toţi suntem altfel iar eu nu am niciun drept să-i cer cuiva să fie ca altcineva...
Şi nu ştiu ce să cred, dar parcă mă doare că am uitat, că m-am vindecat, că...
"Ştiu un loc în care poţi, să visezi oricât ar fi de greu..."
