Una scurtă da deşteaptă (3)

"Juliet was an idiot. For one thing, she falls for the one guy she knows she can't have... Everyone thinks it's so romantic: Romeo and Juliet, true love... how sad.

If Juliet was stupid enough to fall for the enemy, drink a bottle of poison, and go to sleep in a mausoleum, then she deserved everything she got"

Grey's anatomy

11 minute

Ultima carte citită de mine (de fapt recitită, pentru că e a 2a oară) e Paulo Coelho-11 minute.

 O poveste care începe cum nu se poate mai ciudat: "A fost odată ca niciodată o prostituată pe nume Maria.", formulă pe care am auzit-o de sute de ori când eram mici, însă în basmele şi poveştile cu prinţi şi prinţese care ne erau citite. Dar, în fond, oricine are dreptul la o poveste, nu?

 Maria duce o viaţă zbuciumată, alege să plece în Elveţia, unde în final se va prostitua. Nevoia de bani, -vrând să le dea părinţilor şi să îşi pună pe picioare o fermă când va reveni acasă în Brazilia- o împinge până la limite. Îşi convinge sufletul că nu trebuie să-i pese ce face cu trupul. Are enorm de multe experienţe care o golesc şi mai mult pe interior.
"Onoarea. Demnitatea. Respectul faţă de mine însămi. Dacă mă gândesc mai bine, n-am avut niciodată niciunul din aceste trei lucruri."

Titlul de 11 minute provine de la ideea că Maria ajunge la concluzia că atât durează actul sexual. Şi crede că bărbaţii plătesc ca să fie fericiţi.

E din ce în ce mai greu, Maria dă faţă în faţă cu dragostea şi îi e frică să o recunoască.
"Când nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Când am încetat a fi cine eram, m-am regăsit pe mine însămi. Când am cunoscut umilinţa şi supunerea, am devenit liberă."
"Viaţa este uneori foarte zgârcită: trec zile, săptămâni, luni şi ani fără să simţi nimic nou. Totuşi, odată ce se deschide o uşă, o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta."
 
Maria însă luptă în continuare. Cu viaţa, cu bordelul ăla unde era în permanentă competiţie şi mai presus de orice cu ea însăşi.
" Înainte de a muri vreau să lupt pentru viaţă."
 "Dacă vorba e să înaintăm în viaţă, trebuie să înţelegem faptul că ceea ce e "bunişor" e foarte diferit de ceea ce este "cel mai bun"


Găseşte omul care îi vede "lumina", esenţa şi care se îndrăgosteşte de ea. Ea însă nu înţelege cum ar putea iubi cineva o prostituată. Însă ea înţelege esenţa iubirii:
" M-am simţit rănită când i-am pierdut pe bărbaţii de care m-am îndrăgostit. Astăzi sunt convinsă de faptul că nimeni nu pierde pe nimeni, fiindcă nimeni nu posedă pe nimeni. Asta e adevărata experienţă a libertăţii: să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda."
"Nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni."

Cunoaşte durerea amestecată cu plăcere şi realizează că:
 "Există anumite suferinţe care pot fi uitate atunci când putem pluti deasupra durerilor noastre." şi că ...
"O fiinţă umană se cunoaşte doar dacă merge până la limitele sale."

Acum nu mai e atât de sigură că vrea înapoi în Brazilia, însă îşi promite să plece...
   "Să te îndepărtezi de pasiune sau să i te abandonezi orbeşte, care dintre aceste două atitudini e cea mai puţin distructivă?"
"Dacă aş mai rămâne o zi, aş mai rămâne un an, iar dacă aş mai rămâne un an, n-aş mai pleca niciodată"
"Dacă aş mai rămâne o zi, aş mai rămâne un an, iar dacă aş mai rămâne un an, n-aş mai pleca 
niciodată." 

...Aşa că pleacă...
"Dacă avea să o întrebe cineva peste mulţi ani după aceea cum era locul pe care-l cunoscuse în tinereţe, ar fi putut răspunde: "Frumos, capabil să iubească şi să fie iubit."


Iar finalul? Bineînţeles că eu nu vi-l zic, citiţi cartea, e superbă!

Despre motivaţie şi de unde naiba o obţii

Ne-au invadat piaţa sute, poate chiar aproape mii de cărţi motivaţionale. "Cum să fii fericit", "Unde găseşti fericirea?", "Sfaturi să fii fericit în cuplu", "Sfaturi pentru un orgasm reuşit"

Şi acum vin eu (care apropo-sunt total contra acestor cărţi).
 "Cercetătorii susţin că afirmaţia de tipul eu sunt bine nu ajută, determinând mai degrabă refulări, decât creşterea respectului de sine "sursa.
Înainte să mă apuc de postul acesta, am studiat puţin fenomenul pe all mighty google şi am descoperit (deloc şocant), că românii sunt foarteee receptivi la cursurile şi cărţile motivaţionale.
 "Cum stă situaţia însă în România. Populaţia este foarte receptivă la acest gen de cursuri de dezvoltare personală sau de tehnici motivaţionale, iar numărul celor care se înscriu la astfel de cursuri creşte semnificativ. „În ultimii zece ani, în România s-a dezvoltat un interes nesperat de mare pentru psihoterapie, în ceea ce priveşte autocunoaşterea”, afirmă psihologul Virgiliu Rîcu, membru al Asociaţiei Române de Psihoterapie Psihanalitică. Şi la capitolul lectură, românii par a fi preocupaţi de subiect şi asta se observă în cifra de vânzări înregistrate de edituri"

 Scriam odată tot despre cărţile astea despre cum să fii fericit AICI. Iar părerea de atunci nu s-a modificat în niciun fel.

 Şi acum vin eu şi vă întreb? Chiar avem nevoie de cărţile astea? Nu ştim să mai fim fericiţi din tot ce trăim şi ne cumpărăm cărţi scrise de oameni pe care oricum nu-i cunoaştem şi ne încredinţăm aşa, pur şi simplu viaţa în mâinile lor?
„Este firesc să fie mai uşor să spui «eu sunt bine» şi să crezi afirmaţiile de acceptare de sine dacă lucrurile din viaţa reală confirmă această realitate. Dacă, însă, relaţiile cu părinţii sunt tensionate, persoana are puţini prieteni, nu are un loc de muncă sau nu se simte confortabil cu aspectul fizic, aceste afirmaţii nu ajută, determinând mai degrabă refulări, decât creşterea respectului de sine”, afirmă psihologul Simon Delsthorpe, purtător de cuvânt la Societatea Britanică de Psihologie.  " sursa.

Aşa că aici ajungem la părerea mea: dacă nu ai auto-control poţi avea biblioteca plină de cărţi asemănătoare.Şi dacă ai auto-control, nu ai nevoie de cărţile alea. Să fiu iertată, dar eu nu aş cumpăra aşa ceva nici dac-aş ajunge cea mai depresivă din punct de vedere fizic şi emoţional de pe faţa Pământului.

 Iar pe final.. ei, cei care scriu astea, sunt fericiţi? Sau e doar o mască arătată societăţii în ideea de a vinde?

Ce găselniţe s-au mai găsit (1)

Cui i-ar plăcea nişte cearceafuri mai... inedite? Ia uitaţi aici:

Eu îl iau pe ăla cu fila de carte sau pe cel cu tipu. Am zis, am zis!

pozele sunt de la: draga mea alice 

Una scurtă da deşteaptă (2)

Niciodată nu spunem "Stop", nu ştim să ne oprim şi asta doar pentru că mereu aşteptăm "mai mult."Mai multă tequila, mai multă iubire. Mai mult e mai bine.

Menţionez la cerere că e din Greys, deşi nu e tradus mot-a-mot.

Reduceri-In or out?

Ok, multe dintre voi ştiţi că pe 15 ianuarie, în fiecare an, e oficial declarat deschis sezonul reducerilor. Şi mai ştiu şi că cei care mă citesc de ceva timp ştiu că la mine "reduceri"e sinonim cu "raiul pe Pământ". Da, my bad, my wrong, but still, nu-mi pare rău.

 Acum vine întrebarea: de ce să ne cumpărăm ceva de la reduceri? Şi eu zic aşa: pentru că sunt lucruri ieftine, reduse uneori cu muuult faţă de preţul iniţial (deşi se întâmplă şi măgării gen- schimbă preţul iniţial ca să pară că produsul a fost de fapt muuult mai scump şi hihi, ce reducere mare au făcut ei-, asta însă doar la noi...).

 ...Dar asta nu înseamnă că trebuie să cumpărăm lucruri pe care suntem conştiente că nu le vom purta vreodată, dar cine rezistă la 80 la sută reducere? Asta unu la mână. Doi la mână nu vă sfătuiesc să cheltuiţi averi la reduceri chiar dacă sunt ieftine şi 3, nu vă grăbiţi, nu vă bateţi pe haine (am văzut-o şi p-asta- 2 doamne care se cafteau pt o pijama redusă)

Şi atunci eu am ajuns la concluzia că de la reduceri e bine să luăm piese mai degrabă uni, must-have în orice garderobă, cum ar fi:

 Cardiganuri simple, cu sau fără nasturi: albe, negre, beige, gri. Sunt element-cheie într-o garderobă- fie peste cămaşă şi ai stilul office, fie peste un maieu drăguţ şi ai seara în oraş, fie un tricou polo şi ai plimbarea-n parc. Got it?

 Cămaşa albă: E un obiect pe care-l avem în dulapurile noastre de la mic la mare, de ani buni încoace. Nu se demodează şi hai să fim serioşi, din câte încurcături ne scoate? Nu trebuie să fie neapărat simplă, poate să aibă şi un volănaş, două, sau să fie model "victorian-vintage-like", e tot aceeaşi cămaşă albă care-ţi salvează onoarea.

Botine sau cizmuliţe negre: Astea clar nu se vor demoda niciodată, atâta timp cât nu au volane, volânaşe, năsturei. Mergeţi pe clasic. Din punctul meu de vedere, nici blăniţa nu strică, însă doar sus (Asta pentru că mi se par hidoase cizmele alea gen Ugg care sunt total acoperite a blană. Yeti gen. )A, şi apropo: nu contează că se trece iarna, că se face vara sanie şi iarnă căruţă, aşa că fără mentalităţi din astea, că nu îşi au rostul.

Topuri uni, malete: Astea clar ne scot din încurcături şi mai mari. Ai o rochiţă de iarna cu mâneci scurte dar e prea frig? Maleta neagra. Şi tot aşa. În astea merită investit pentru că le porţi purta în enorm de multe combinaţii. 


Lenjerie intima, şosete şi tot tacâmu: Albe, negre, colorate şi cu 60-70 la sută mai ieftine. Merită, nu?

Clasică fustă simpla şi neagră: Şi ea te va scoate din rahat tot timpul, în mod special dacă e cu talie înaltă. Cu un top simplu şi un cardigan. Sau cu un tricou colorat. Variante există, capul să te ducă. 

Şi tot din categoria clasic: little black dress: E cred că cea mai cunoscută variantă de a te îmbrăca. Simplitate, eleganţă şi enorm de multe look-uri pe care le poţi realiza în funcţie de ce vrei să arăţi şi cui. Eu aş merge pe o croială simplă, dreaptă, iar pentru accesorizare poţi alege cercei mari sau o broşă.

 Geanta neagră: Da, aia mare gen sac, în care-ţi încape toată casa şi vecinii de pe palier. La reduceri o vei găsi muuult mai ieftină şi plus... asta chiar o poţi purta la orice.

 Geci de primăvară: Acum sunt waaay to cheap, plus că au apărut deja.

 Accesorii şi farduri: Care iarăşi sunt ieftine. Mizaţi pe cercei simpli cu şurub, perluţe, blingbling-uri, palete mari de farduri, parfumuri scumpe(care acum sunt reduse)

Am dat şi o declaraţie pentru un ziar local despre asta: 

Iar deşi în articol scrie doar "Cristina, 18 ani", prietenii mei puneau pariuri, siguri fiind că eu sunt aia. Hihi.


 Voi la ce vă uitaţi prima oară când intraţi într-un stand "redus"?

 PS-poza e de aici

O a doua scrisoare către mine

Cel mai greu mi s-a părut dintotdeauna să vorbesc cu mine, să aştern pe hârtie gânduri despre mine. Poate de asta n-am fost niciodată omul cu liste şi listuţe. Niciodată n-am fost în stare să scriu pe o foaie albă împărţită în două avantajele şi dezavantajele unei alegeri. Cred că din cauza asta adeseori iau decizii pripite care se dovedesc a fi greşite. Nu aş putea să mă plâng de asta, pentru că îmi învăţ propriile lecţii-care vorba aia, sunt mai bune decât cele date de alţii, fac propriile greşeli din care învăţ şi pe care încerc să nu le repet. Dar e mai bine să ştii cu certitudine decât să te gândeşti şi e mai bine să te trezeşti în loc să visezi. Şi până şi cea mai mare greşeală care nu mai poate fi reparată bate de o mie de ori greşeala de a nu fi încercat.

 Răbdare, răbdare, răbdare-îmi zic adeseori, fără succes. Răbdarea e o calitate care-mi lipseşte cu desăvârşire. Nu pot să am răbdare-şi bineînţeles că şi de aici se trag decizii pripite. E adevărat, din pripeala asta ies şi decizii bune, care se dovedesc a fi chiar geniale. Doar că... pierzi. Pierzi când te grăbeşti, pierzi când eşti naiv, iar zilele astea tind să cred că sunt cam naivă. Şi o să pierd iar. Dar nu-i nimic.

 Atunci când simt că mă pierd mă aşez pe jos şi desenez. Desenez până umplu o coală mare de bloc de desen, de A3. Până mă dor degetele. Şi atunci abia am scos toată furia. Sau mă gândesc la o cutie mare goală în care arunc toată furia iar apoi o las într-o cameră goală şi încui uşa. Iar atunci când am timp, revin şi analizez.

Din fericire sunt omul optimist, cu zâmbetul pe buze chiar şi atunci când e greu.. Doar că uneori... E atât de complicat şi noi avem tendinţa să complicăm şi mai mult. 

 Tu ce faci când vrei să te relaxezi?Sau mai exact, cum îţi canalizezi furia?

Despre cum era când...

Dacă închideţi ochii şi vă aduceţi aminte cum era când eraţi copii, care sunt primele lucruri pe care vi le aduceţi aminte? Vată pe băţ? Copiii din parc cu care vă jucaţi? Mâinile mamei? (Şi aici nu mă refer la palme, ci la mângăieri), sau chiar, palmele la fund? Mingi? Păpuşi? Păturile din faţa blocului şi jocul cu păpuşile? Pletele lungi, creţe şi blonde pe care mulţi dintre noi le-am avut? Ochii mari şi lacrimile când pierdeam o păpuşă? Grija cu care mângâiam un câine? Jocurile de-a v-aţi ascunselea, hoţii şi poliţiştii, elastic, sticluţa cu otravă? Mâncarea bunicii? Margarina cu dulceaţă? Cum am vrut pe rând să ne facem "doctoriţă", "cântăreaţă", "actriţă", "poştaş", "semafor"?

 Copilăria e singura etapă pe care o putem numi "paradisul pierdut". Puteam fi tot ce vroiam, să vedem castelul zânelor, zmeii, balaurii cu ochii minţii şi apoi să putem crede cu tărie în asta fără să ne fi crezut cineva nebuni. Puteam să ne machiem şi să ne îmbrăcăm cu fardurile şi hăinuţele mamei şi nu eram penibile ci chiar adorabile.

Spuneam cu tărie "Abia aştept să mă fac mare". Ne grăbeam spre maturizare, în goana aia de a face mereu ceva, de a fi matur.
Şi acum ne-am făcut, şi? Am văzut cu ochii proprii că responsabilităţile cresc, nu mai putem să rănim oamenii şi să fim iertaţi atât de uşor pentru că "e doar un copil". Trebuie să luăm decizii, să ne impunem limite pe care să le trecem sau nu. Trasăm linii, bariere, ziduri pe care ne rugăm să nu le treacă nimeni. Acum odată ce am dezamăgit pe cineva aşa va rămâne, pentru că nu mai avem oricum inocenţa aia şi oricum adeseori nu ne mai pasă pe cineva dezamăgim. Ne dezamăgim pe noi, pe alţii, oricum nu mai contează.

 Şi ce zic eu acum e că responsabilty sucks. Răăău de tot.

 "I mean seriously, don't be fooled by all the hot shoes and the great sex and the no parents anywhere telling you what to do. Adulthood is responsibility. Responsibility, it really does suck. Really, really sucks." 

Îmi aduc aminte- anul trecut vroiam un job de vară, să fiu independentă, să nu mai stau după fusta mamei. După 10 ore de lucru într-un mediu de rahat cu oameni bătuţi în cap (ps-şi care ştiau română fix ce-am uitat eu), ieşită pe străzi de la muncă la ora 12 noaptea, ghiciţi ce vroiam cel mai mult. Nu, nu independenţă. Nu, nici măcar să dorm. Ci să mă ia mama în braţe. 

 Vara asta-am fost plecată 3 săptămâni la Alexandria. Pe cine sunam de 3-4 ori pe zi fără să mă fi rugat să fac asta? Da, pe mama. 

 Independenţa cere responsabilitate, control de sine, o grămadă de lucruri, pe care şi dacă le ai, tot vrei să mai fii un pic "dependent"de cineva, să-ţi poarte cineva de grijă.

 Nu, nu sunt nostalgică după copilărie, deşi nu mereu îmi place să iau decizii singură, să fiu responsabilă şi tot restul...

 Şi totuşi- nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Îmi plac tocurile, cluburile, că pot să ies şi la 12 noaptea din casă (în week-end, că-n timpul săptămânii dorm la 11 jumate, ca orice bebeluş care se respectă!), fardurile, hainele glamour şi flirturile. Şi că pot să ies cu fetele oricând (nu să croim haine pentru Barbie, bineînţeles).

"And still adulthood has it perks. I mean the shoes, the sex, the no parents anywhere telling you what to do. That's, pretty damn good"

ambele citate îi aparţin lui Meredith- Greys anatomy. 

Renunţă-ştim cuvântul ăsta?

    De ce s-ar agăţa omu de cineva sau ceva aşa cu disperare? Nu ştim să renunţăm la nimic din ceea ce credem noi că ne-ar putea face fericiţi. Numa că hai să-ţi zic eu. Uneori trebuie să renunţăm la ceea ce ne place, pentru a face ceea ce trebuie. Alteori suntem forţaţi să renunţăm pentru binele altora. Nu, nu are nicio valoare dacă te gândeşti că ala sau aia n-ar renunţa la ceva pentru tine.

 Într-un fel sau altul e de înţeles. Da da, e tendinţa aia să te agăţi. Nu contează că lucrul ăla îţi face rău, nu e pentru tine, nu mai merge. E rutina aia, frica de nou. Şi ce naiba să faci? Te agăţi şi te târăşti. Că asta facem noi.

 Te gândeşti că ai renunţa dar de ce naiba să renunţi când e frumos şi îţi place aşa mult lupta în sine?