El batran, ea tinerica

Intotdeauna m-am intrebat ce satisfactii poti avea intr-o relatie in care bunicul iubitul tau e cu 30 de ani mai batran. Asta ma face vrand nevrand s-ajung la bancul ala in care in momentul in care un cuplu implineste 25 de ani de casatorie si in acelasi timp 60 de ani de viata, ca premiu pentru fidelitatea lor, Zana buna se ofera sa le implineasca cate-o dorinta. Batrana spune ca doreste o calatorie in jurul lumii cu sotul ei, si pac, biletele de avion apar. Batranul zice ca si-ar dori o sotie cu 30 de ani mai tanara, si pac, Zana il face de 90 de ani. Morala-i ca or fi barbatii niste nenorociti, da'zanele-s femei..

Acum lasand gluma la o parte, chiar ma intreb de ce o femeie tanara si frumoasa si-ar dori un barbat care-ar putea sa-i fie tata, sau, si mai rau, bunic!

Inteleg, in pare parte din ele "Interesul poarta fesul", portofelul e gros, si atunci raspunsul la intrebare e aici. Dar...? Cand nu e vorba de bani? E vorba de iubire?

Toata lumea a judecat relatia lui Irinel Columbeanu si a Monicai. Cu totii ne-am intrebat pe rand de ce un barbat bogat si...relativ inteligent ca el ar alege-o pe urata si proasta aia? Frumusetea ei e relativa, voi poate-o vedeti frumoasa, dar prostia nu e discutabila, e gramada, saracuta. De iubit, la cat e de proasta, l-o fi iubit. Pacat ca banii nu a reusit sa ii ia.

Credeti ca poate exista iubire intre-o femeie de..20 de ani si un barbat de 45-50? Sau mai bine zis: Conteaza varsta, intr-o relatie amoroasa?

Sinceritatea

Intotdeauna am crezut aproape disperat in faptul ca sinceritatea salveaza lumea. La fel cum am crezut si ca sinceritatea (pe care mi-am imaginat-o aproape involuntar ca o tanti frumoasa cu voce puternica, dar nu pitigaiata), poate descifra toate sensurile lumii, poate face dreptate si nu in ultimul rand, ne poate conduce spre noi insine. 


Am spus mereu ce-am gandit in fata oricui. Mi-am sustinut parerile, argumentele. Asta pana la o anumita varsta. De la o anumita varsta incolo, am inceput sa ma intreb: Merita oare sa spun tot ceea ce gandesc?

 Fiecare are valorile lui, care de altii pot fi considerate hilare, idioate sau mai stiu eu cum. Eu inca spun tot ce gandesc...dar e un sfat pretios: "Niciodata sa nu spui tot ce stii!"

Zilele astea las viata sa curga, nu mai vreau sa mai gandesc asupra ei...

Zgarcitii

Ii stiti voi. Astia ii recunosti usor. 


Cum recunosti un zgarcit?Nu cred ca e nevoie de prea multe tips-uri.

•  Isi cauta portofelul cam 10 minute, in speranta ca poate, poate scoti tu portofelul mai repede si platesti consumatia, "faci cinste", adica
•  Cand pleaca in vizita nu mananca nimic, ca sa poata manca mult acolo
•  Nu lasa niciodata bacsis, nici macar in ideea-n care au frecat chelnerul peste 2 ore
•  Dau beep, nu suna, desi au credit full pe telefon, sau si mai rau au abonament
•  Cumpara ceva de 10 ori mai slab calitativ doar pentru ca e cu 50 de bani mai ieftin
•  Cer tigari, desi au
• Cer orice, desi au, dar vor sa faca economie

Cunosteam demult pe cineva care mereu pretindea ca nu are bani de sandwich, de cafea, de tigari, apeland la mila altora sa obtina ce-si doreste. Cu portofelul plin.

Voi cum ii recunoasteti?

 Cand o sa scape lumea de astia?.... Pe mine ma obosesc rau, rau de tot

De ce sa-mi fac blog?

Nu am putut sa nu-mi amintesc motivele pentru care am facut blog-ul asta si atunci m-am intrebat: Cum am ajuns aici?

E clar, in ziua in care am pornit blog-ul asta, intr-o seara calda de vara, pe 7 iulie 2009, cu o leapsa cretina, eram fericita! Aveam lucruri pe care sa le spun in gura mare! In gura mare...pentru mine. Cred ca vroiam de fapt sa ramana undeva scris, nu o faceam pentru cititori.

 Apoi? Ce s-a intamplat? Mi-am facut un minim de reclama (link-ul blogului la statusul de pe Yahoo Messenger).Au aparut primii comentatori, primele vizualizari/zi, putine, dar erau. Atunci mi-am dat seama ca lumea citeste. Vizitatorii au inceput sa creasca, iar odata cu asta, au inceput sa curga ideile mele pe banda rulanta, privitor la posturi noi. Mereu aveam ceva de zis, de ironizat, de aratat, de impartasit.

 Cred ca atunci a aparut momentul in care prietenii, cunostintele, profesorii, parintii au realizat ca am blog, si culmea, au si inceput sa-l citeasca. Mi-am dat seama ca trebuie sa-mi aleg cu grija subiectele si mai ales cuvintele pe care le folosesc pentru a demonstra sau argumenta ceva. Injuraturile, cuvintele vulgare si expresiile urate nu prea trebuiau sa-si mai aiba loc in vocabularul folosit pe blog.

 Tot atunci am inteles ca nu mai scriu pentru mine! Sau mai bine zis, nu mai scriu doar pentru mine. Iar in momentul in care vrei sa tii "in priza" o categorie larga de oameni (varste, sex, profesie) trebuie sa vii cu o masa de informatie care sa fie digerata de toata lumea in aceeasi masura, daca se poate, sau cel putin sa fie digerata si placuta de toata lumea (lucru practic imposibil, niciodata in viata nu poti multumi pe toata lumea, si sincer, nici nu incerc!)

 E absurd sa mai zic acum ca scriu pentru mine. Nu, nu mai scriu pentru mine. Nu mai poti spune ca scrii pentru tine, cand iti e greu sa scrii fara feedback.Plus de asta, daca scriam pentru mine, o puteam face intr-un Microsoft Word si sa salvez,nu? Ca imi place sa fac asta si o fac cu cea mai mare placere, asa e. Dar nu scriu ca sa ma multumesc pe mine. Ci pe voi. Scriu ca sa se discute ce scriu eu, sa primesc feedback, sa fiu placuta.

 Tu pentru cine scrii?Mai bine zis de ce ti-ai facut blog? Sau de ce ti-ai face?


sursa foto