Să se facă fericire!

Eu nu vreau să dau copy paste la niciun mesaj scârbos de pe google. Eu nu vreau să fiu ipocrită și să vă urez ce v-a mai fost deja urat în 20 de mesaje la fel, doar cu semnătura diferită.

Eu nu vreau să spun cuvinte frumoase, alea nu-s sincere. Eu vă doresc să nu fiți ipocriți, să nu trimiteți mesaje de genul: ”Fie ca lumina sfântă”, că n-au efect. De fapt, sinceră să fiu, dimineață pe la 11 așa eram dispusă să accept mesajele voastre imbecile cu lumina că mi s-a ars o siguranță, adios curent, așa că lumina aia n-ar fi fost ea rea.

Ahem, ahem. Să revin: vă doresc sincer să fiți fericiți și să apreciați lucrurile simple. Să țintiți cât mai sus și să și ajungeți acolo prin muncă susținută. Să renunțați la toți oamenii și lucrurile care vă fac rău și să vă uitați în jur la oamenii cărora nu le-ați dat nicio șansă și poate o meritau. Și după ce-ați făcut toate astea, vă doresc să le zâmbiți celor din jur și să lăsați nervii la o parte. Că viața e așa scurtă, și uneori e prea târziu. Nimic nu e mai rău decât ”e prea târziu”. Și din păcate asta vezi doar când într-adevăr e..

Nu știu cum să explic, dar eu nu vă urez nici lumina sfântă ci doar lumină în sensu de Doamne fere să vi se ardă vreo siguranță, vă urez claritate, iubire.


Dragii mei bloggeri, nu am avut timp să vă las un comment fiecăruia în parte deși aș fi vrut din suflet să vă urez și vouă toate cele bune.... Așa că să știți că mesajul ăsta e pentru voi toți, nu doar pentru bloggeri:)

Și vă mai las asta:

Ce să mai zic?Să se facă fericire și la mine...și la voi:) 

sursă poze: aici și aici

Ce naiba?

Atâtea cuvinte pe care nu ți le-am zis, pentru că mă sperie și pe mine cât sunt de mari. Nu le-am zis și probabil au să rămână așa. Ce să-ți zic? Că mă gândesc la tine și când sunt cu mâinile până la cot în cine știe ce apă murdară de vase? Sau când desenez, când cânt, când dorm (??!?!?!?!?!)??? Sau că ești un tâmpit și ești complet cu capu, dar tot îmi lipsești? Că niciodată n-am avut atâta răbdare cu cineva, și că în altcineva probabil aș fi înfipt un cuțit (metaforic, huuuo!!) de mult?


Uite, știi ce? Poate tu nu știi cine ești, dar eu știu perfect cine ești TU și cine sunt EU. Cuvintele astea arată frumos în scris, dar probabil dac-aș încerca să ți le zic mi s-ar pune un nod în gât și ar suna ca dracu? Probabil c-ar suna ca dracu. Dar mai e ceva: nu trebuie să ți le zic, că mă simți atât de bine că mă uimești. 


Și cum ar suna să zic că mă protejezi numai din cuvinte? Ca dracu, nu?


A: “don’t say no to me you can’t say no to me because it’s such a relief to have love again and to lie in bed and be held and touched and kissed and adored and your heart will leap when you hear my voice and see my smile and feel my breath on your neck and your heart will race when I want to see you and I will lie to you from day one and use you and screw you and break your heart because you broke mine first and you will love me more each day until the weight is unbearable and your life is mine and you’ll die alone because I will take what I want then walk away and owe you nothing it’s always there it’s always been there and you cannot deny the life you feel fuck that life fuck that life fuck that life I have lost you now.”
***Părticica de monolog e din Crave, o piesă de teatru absolut superbă, paranoică, schizofrenica, overwhelming, control losing. 


Și te rog frumos, dacă citești fă-te că plouă cu toate că e soare. Într-o zi vei înțelege altfel. 


Ce naiba e aici?

La 12, 14, 16, 18, 20, 100

Unii oameni uită cât le-ai oferit, cât ai putut să le dai fără măcar să-ți ceară. Uită zilele, nopțile, dorințele puse pe gene, iubirea dintre voi (nu neapărat a unei relații amoroase). Apoi pleacă. Și să fim serioși. La 12 ani poate e o dramă. La 14 ani drama e și mai intensă de aproape ți-ai tăia venele (sau măcar înțepa) cu compasul. La 16 nu mai știu cum a fost. La 18 ani nu e o dramă. Și cred că nici mai încolo, că deh, înțelegi și tu că noh, omu e om, vin, pleacă, prea puțin sunt cei care aleg să și rămână. Și-apoi fac și eu ca un copil de 5 ani acuș: ”Da dac-ar rămâne nu ne-am plictisi de ei?:D” Ăștia suntem noi, schimbarea ajută, face bine, dacă totul ar fi fost la fel și nu un continuu sus-jos-sus-jos ca un montaigne rousse defect, am fi înnebunit. Pentru asta bag mâna-n foc.

Și apoi, știm bine, la orice vârstă, fie că ai 12, 14, 18, 25, 50, 60, avem tendința de a dramatiza, de a pune ”un biet debutant pe-un cal mai mare decât merită”. E păcat să lași trecutul să se hrănească din tine. Zic și eu.... Și totuși o facem. Suntem plini de expresii de gen ”Hai că nu merită”, ”Treci peste”, ”De mâine”.Păcat că nu dăm un leu pe ele. Păcat. Și uite-așa trece viața.

Choices

Da sau nu? Afară sau înauntru? Eu sau altcineva? Sus sau jos? Mori sau trăiești?

Make a choice.

Cât de imposibil pân la urmă?!

Sunt ca un copil de 5 ani, majoritatea întrebărilor încep cu ”De ce???”

Dar vin eu și întreb: Există oare iubirea aia imposibilă de prin cărți, filme pe care o tot transpunem atât în real life?Sau există iubirea de care ne e frica și ne consolăm cu ideea că e imposibilă?

LATER EDIT: Se pare că nu s-a înțeles întrebarea... Reformulez:

Există iubiri care sunt imposibile sau ele sunt de fapt cele pe care ne e frică să le trăim??

TPU sau cel mai prost din curtea școlii

 Păi hai să vedem. În primul rând un adult ar fi scris: ”Cum e să fii adult?”. Așa că lasă păpușă, trăiește-ți viața, dar cumpără-ți și-o carte de gramatică, n-o să-ți strice!

Nu stau în București, dar să știi că mă văd zilnic pe mine în oglindă!!!:D

Că de-aia nu mai putem noi dormi noaptea și ne zvârcolim în pat. Că nu știm care e culoarea ta preferată. Cu atât mai mult pentru funda care n-o primim.

După întrebarea cum e să fi adult știam deja că ești proastă.Dar când am văzut-o și p-asta n-am mai avut niciun dubiu. Cum mama naibii să omori un om din greșeală?Caști ochii mai bine data viitoare.

Cu creionul, dar cred că-ți iese și cu pixul.

Nu cred că știe careva unde se face, poate unde se fac. Așa că dansează nițel peste o carte de gramatică. Hai pupiciulyyyy!

Ai o problemă??Nu-i nica, vino la Miss S, îți dă soluția rapidă. Doar 500 dă heuro pă horă.Oră bă, nu horă, că io prezic și dau sfaturi, nu dansez sârbe.Na!

Pam pam!!

Când arta compromisului devine...compromițătoare?!

Când?Eu zic că atunci când faci atâtea compromisuri încât nu mai știi să zici ”Nu!”, chiar dacă îți face rău. 


Când te pierzi pe tine în favoarea altcuiva. Iar în cazul ăsta un singur compromis e suficient și a început lanțul slăbiciunilor.Asta a fost love-related.


But when it comes to work? Când știi că ești bun la ceea ce faci dar nu ești apreciat la valoarea reală(atât financiar cât și moral) ce faci? Renunți la job și cauți ceva mai bun sau mai faci un compromis sperând că vei fi în cele din urmă avansat pe locul pe care-l meriți? Asta a fost work-related.


Dar atunci când cineva încearcă să te submineze într-un fel sau altul??? Accepți și faci compromisul în favoarea acestuia? Sau te impui?


Ce e compromisul de fapt? Dex-ul zice așa: COMPROMÍS¹, compromisuri, s. n. Înțelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie. ♦ Înțelegere între două sau mai multe persoane sau state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele. – Din fr. compromis. 


Deci ne-am lămurit că nu e un sacrificiu. Eu m-am lămurit că multe lucruri merită compromisuri și sacrificii doar dacă nu-ți vei pierde identitatea. Doar dacă nu-ți pierzi demnitatea și calitatea de a fi om. Când oferi prea mult ajungi la sfârșit să nu mai ai ce da. Compromisurile sunt bune, te pot ajuta să ajungi chiar dacă nu la ceea ce ai vrut, dar măcar la ceva bun. Dar un om, sau un lucru ce necesita permanent compromisuri, va atrage după sine regrete.


Asta unu la mână. Doi la mână observ oamenii care fac compromisuri și sacrificii (cred ei!!!)doar în ideea de a fi apreciați sau și mai rău (!!)compătimiți. Eu am un singur lucru de zis despre asta: dacă cari o cruce de două ori cât tine și faci pe martirul, ghici ce? Nu, nu-ți va ridica nimeni o statuie. Ci doar vei fi un om care cară cruci mai mari decât cele pe care trebuie să le care. 


Da sau ba? Compromis sau nu? Dacă da, când?!

Cât de selectivă-s io

A se citi selectivă ăla drept proastă. Merci.

Să mă și explic, să nu zică lumea că mă fac proastă p-aici dejaba, așa, de amoru artei.

Am observat că dau șanse și șanse și alte șanse doar ălora care nu merită. Cu ăia care merită n-am eu treabă. De-a dreptul selectivă, ce să zic.

Ce proastă selectivă-s io. Pam pam.

Opriți planeta, io cobor aci sau M-am îndrăgostit de tine, te iubesc

Povestea e simplă. Un el și o ea. Să zicem că eu sunt ea și el e x. Ecuație simplă. Și stau eu o zi, două, trei cu x. E totul ok, băiat simpatic, ne înțelegem, comunicăm, râdem. Bun. Și mai simplu (dacă ar și rămâne așa). Ideea e că trece săptămâna (o juma din ea) și-mi spune gagiu într-o zi...

”Atât de mult te iubesc!!!”


Ce faci mă?!?!?!?!

LATER EDIT: Am tot fost întrebată ce i-am răspuns: papapapapapapapapa!:D

Invidia

Primesc zilnic comentarii pe blog. Unele acre, anonime, bineînțeles, în care sunt întrebată de ce dau atâtea detalii și lucruri despre mine. Am explicat asta de cel puțin 5 ori și am să mă repet, că așa am chef. Vă rog tare mult să vă vărsați veninul ăla din suflete în altă parte. Nu vă invită nimeni să vă citiți și pot trăi (ohoh, și încă cum) cu ideea că nu vă place de mine, sau că vă deranjează în vreun fel sau altul blog-ul meu. Ete na, și ce bine dorm noaptea de grija asta. Dar nu-mi scrie tu fraiere/o că sunt o egoistă care se gândește doar la ea. Mă gândesc doar la mine AICI. Aici în singurul spațiu care este doar al meu. Restul spațiilor, as you know, pe care le ai în viață sunt împărțite cu ceilalți. Aici îmi permit să scriu despre MINE, să mă menajez pe MINE, să mă protejez pe mine. Așa că what s the point in being an retarded whore? Așa cum ziceam, varsă-ți otrava în altă parte, get a life, get a job și lasă blogul meu, anonim dragă. De ce scriu asta acum? Pentru că oamenii proști m-au revoltat întotdeauna dar acum dCand esti prost si viata-i greaeja mă scârbesc. Și toată invidia asta.... de unde?!?!?!? De unde atâta superioritate (așa zisă superioritate că de fapt e inferioritate)? Așa cum ziceam AICI, ”Nu-i pizmuieşti pe cei care au puterea să se roage, în vreme ce eşti plin de invidie faţă de posesorii de bunuri, faţă de cei care cunosc bogaţia şi gloria. E ciudat că te resemnezi cu mântuirea celuilalt, dar nu cu avantajele trecătoare de care se poate bucura acesta.” Întotdeauna m-am ferit de invidioși și de semi-inteligenți. Sunt cei mai periculoși oameni. Sunt cei care pe față vor spune numai de bine și pe la spate invidia le suge ultima vlagă. Îi roade. 


Deci da. Mi-e scârbă de lași (dacă nu ești în stare măcar să-ți asumi căcatul de identitate pe care-l ai, ești un laș, nu ești cool as you may think). Mi-e silă de invidia pe oamenii de afaceri, pe oamenii care au o carieră și totuși ajung acasă o dată pe lună(!!) iar copiii lor le duc dorul.


Dacă ar fi să invidiez pe cineva?Aș invidia mama care se joacă cu copiii ei în parc, că n-are vreun deadline sau vreun proiect care cere 2 luni în afara țării. Așa că înainte să invidiezi pe cineva...gândește-te ce ai tu. Eu de fiecare dată când am vreo tendință de a invidia mă gândesc la asta.


Și încă ceva de notat și observat data viitoare (dacă nu știai până acum): Oamenii nemulțumiți cu ei și frustrați din oareșce motive (nu contează care-ar fi alea) mereu ATACĂ și le caută cusururi celor din jur!

Your song!

And you can tell everybody this is a song:)

Cazare în aberdeen

The point is: CAUT PARTENER/Ă DE CAZARE ÎN ABERDEEN pentru cei care pleacă la studii. Pleci chiar tu și cauți coleg/ă de cazare?? Sau știi pe cineva care caută??

Sunt aici.

Contact: cris.buli. Id și mail.

Te-ai chierdut?Ghinion

Am și io o întrebare. V-ați rătăcit vreodată? Nu la modu filosofic ăla în care te chierzi pi tini și ti caaauți și nu ti găsăști. La modu de m-am chierdut și unde mama naibii sunt și cum ajung unde trebuie? La modu de auch, Toto, we re not in Kansas anymore:))

Hai...serios acush.

ps: asta a fost postarea cu nr 500. să-mi trăiesc!