Stă să plouă

”Stă să plouă e momentul ăla suspendat în care urmează să se întâmple ceva...bun sau rău...nu mai are nici o importanţă...e starea de dinainte de...asta e stă să 
plouă!”-Lia Bugnar


Da, recunosc, de vreo oră și jumătate (cam așa, cu indulgență) zic că mă duc în pat să caut ceva la tv. Cam tot de o oră și jumătate zic c-ar trebui să-mi vărs sufletul aici, să scriu ceva, un post lung. Când mi-am făcut blogul, am făcut-o public. Nu am găsit niciun pseudonim care să-mi protejeze individualitatea sau să îmi confere siguranță sau intimitate. Nu. Până și url-ul blogului meu este aproape identic cu cel al id-ului de yahoo. Deci s-a putut observa clar și la ochiul liber cine sunt EU. Adevărata eu. Nu m-am ferit vreodată să pun poze. Mi-am asumat deci CINE sunt, fără inhibiții că aș putea să nu fiu plăcută. Tot asta sunt. Și prefer să mă placă oamenii pentru ceea ce sunt cu ADEVĂRAT nu ceea ce PAR. Sună a clișeu, dar asta simt acum. Nu m-am ferit niciodată să arăt cum sunt eu. Ce simt eu. Și am făcut blogul ăsta, nici măcar nu știu un motiv exact. Dar știu că m-am bucurat de fiecare post pe care l-am scris. Pentru că scriu din suflet. Și mai știu că m-a bucurat (și mă bucură foarte mult în continuare) orice  fărâmă de feedback. Mi-ar fi greu să scriu fără un feedback și nu pentru că aș fi ahtiată după comentarii (drept dovadă: mereu răspund la comentariile cititorilor mei, dacă nu aș lăsa mormane de commenturi și ar fi prea ușor). Nu m-am întrebat vreodată de ce scriu. Talentată nu sunt. Dar pun suflet aici. În viața reală? Da, și în viața reală pun suflet. Și adeseori îmi pare rău. Nu-mi pare rău că ofer tot. Am de unde oferi, am resurse infinite de energie și afecțiune. Resurse infinite de viață (așa ceva e imposibil, știu, dar ale mele sunt infinite!:D)


De asta nu am înțeles niciodată de ce mi se fură posturi. De ce se fac bloguri cu posturile mele. Nu sunt talentată, am doar acel ceva pentru scris. Dar de ce ai lua un post care pentru mine e tot iar pentru tine nimic? De ce mi-ai poci cuvintele ca să ți le atribui ție?


Să revenim la nodul ăla în gât. E momentul ăla de căcat în care realizezi că ai fumat o țigară în câteva zeci de secunde (prea puține, oricum) și fumul are gust sărat, de la plâns. Cum dracu, ce mama naibii? Plânsul e pentru copii, nu pentru mine! De unde, nu de la mine, eu nu fac așa ceva! 


Cred că una din cele mai mari greșeli pe care le putem face e să credem că cineva care ne-a rănit o dată, nu va mai repeta. E ciudat. Pentru că se întâmplă. 
noi credem în continuare că ”e ultima oară....”Și această ”ultimă oară” (care by the way se aplică cu brio și la toateeee aspectele NEGATIVE, of course, ale vieții), se face și a doua și a treia și a zecea până când stoarce tot din tine...


Am eu un obicei: sunt foarte sinceră cu privire la sentimentele mele pentru oameni, fie ei cine-or fi, indiferent ce rol au sau au avut în viața mea. Nu pot să ascund sentimente. Dezavantaj sau avantaj? Eu aș înclina spre dezavantaj. De ce? Datorită faptului că unele lucruri mai bine rămân nespuse....


Poate să pară cu ușurință acum că sunt tristă. Dar nu sunt tristă, sunt doar...poate un pic dezamăgită, poate un pic confuză, dar toate astea trec. Iar eu, AZI, vreau să cred că odată cu trecerea fiecărei zile sunt din ce în ce mai SUS. Restul? Restul sunt doar vorbe goale...


Cred că am depășit linii de care nu trebuia nici măcar să mă apropii. Dar cu cât mai mare și roșie și cu semn de ”stai departe fraiero, că te frigi”e linia, cu atât mai tare te apropii de ea. Și de la apropiere până în momentul în care ai trecut peste ea e doar un pas. Un singur pas. Și va fi breathtaking. Prea puțin, însă. Dar oare nu pentru momentele breathtaking trăim?! Dacă numeri de câte ori ai respirat în viața asta, nu rezolvi nimic. Dacă numeri clipele care ți-au trăit răsuflarea, abia atunci ai trăit! (fără ”” că nu mi-am adus aminte citatul exact, deci nu l-am pocit)


Ce e de-a dreptul înfricoșător?Că răspunsurile pe care le primim la întrebări confirmă exact cele mai mari temeri ale noastre. Dar ideea e,  că oricum, uneori surprizele vin exact când nu te (mai) aștepți. 


Mi-e rușine că sunt nerecunoscătoare vis-a-vis (nu știu unde-s accentele franțuzești, pardon moi) de lucrurile pe care le am, ca să mă plâng de cele pe care nu le am (hai că-mi și vine să râd de ce prostii îmi doresc, un om întreg la cap nu și-ar dori așa lucruri), deci clar, nu-mi filează toate lămpile. But it s ok. All great people are mad.


Am terminat-o cu planuri pe termen lung. Va conta ce e AZI. Ce e mâine? Vom vedea, trebuie din când în când să lași viața să te surprindă. Și vă rog frumos, zâmbiți și voi azi, cu mine!


Și melodia care e pe repeat azi:





Cred că mi s-a futut gps-ul. Niciodată n-am știut mai puțin decât știu acum.