Amintiri din vremuri de mult trecute

Suntem pe 10 martie, ceea ce inseamna ca iarasi se apropie cu pasi repezi vacanta de primavara, care ma aduce din nou, ACASA, ca toate lucrurile sa capete iarasi sensuri multiple. Oricat de fericit ai fi intr-un loc, nu poti sa fii mai fericit decat esti acasa, cred cu tarie in asta. Pentru ca acasa e altfel de fericire. ACASA e tot ce stiai tu si ceea ce nu iti poate lua nimeni. Acasa sunt prieteniile care nu s-au clatinat deloc, desi esti plecata de 2 ani, acasa sunt cafelele si barfele interminabile si soarele. Acasa sunt cluburile si magazinele preferate si mancarea desi uneori calorica, perfecta la gust, asa cum visai de mult, oricat de bine ai gati tu. Inca 6 zile si iarasi ma voi afla in aeroport la Bucuresti uitandu-ma cu ochi de copil dupa cei dragi ai mei care ma asteapta dupa usile mari care se deschid, chinuindu-ma sa tarasc un geamantan mult prea mare si o geanta mult prea grea pentru kilogramele si inaltimea mea.

Este duminica. Am avut o zi relaxanta in care m-am bucurat de mine, iar acum, ca de final de zi ascult melodia pe care v-am postat-o mai sus si incerc sa ma pregatesc psihic pentru a da randament cat mai bun in aceasta saptamana, pentru ca mai am inca lucruri de terminat inainte de a pleca in vacanta(desi din cauza imi vine topai intr-una, nu sa finalizez proiecte/eseuri). As minti sa spun ca nu am fost fericita chiar si in cele mai "negre"timpuri (vorba vine negre, mereu ne plangem pentru nimicuri si uitandu-ne in spate ne dam seama ce fericiti eram!), as minti sa spun ca nu am avut si am o viata frumoasa.

Si in timp ce imi indesam cartile si echipamentul de sala in geanta pentru ziua de maine mi-am adus aminte ca din clasa I pana in a 12-a la sfarsit, am spus: "Ma duc sa imi fac ghiozdanul". Si acum spun, desi ghiozdanul este inlocuit de genti mari si colorate. Mi-as dori sa ma intorc la perioada in care imi faceam "ghiozdanul", in care intram in clasa si ne amuzam de indata ce treceau primele minute si ne mai trezeam din somnul in care motaisem chiar si mergand spre liceu.

In seara aceasta am privit poze si filmari vechi si mi-am adus aminte cat de plina de viata sunt. Mi-am adus aminte ca eram un zambet mare afisat pe fata tot timpul. Fatacarezambestetottimpul. Inveseleam pe toata lumea, nu aveam nevoie aproape niciodata sa fiu eu cea inveselita, pentru ca radeam atat de tare incat impingeam toate necazurile intr-o groapa mare mare.

Mi s-a facut dor, atat de dor uitandu-ma la pozele acelea, incat mi-as dori sa ma rup pe mine si pe cei dragi de acolo, sa ne zgaltai si sa spun: "ALO, NOI INCA SUNTEM TOT AIA, TOT PROSTII AIA PE CARE-I LEAGA O PRIETENIE PUTERICA!". Alo, noi nu am crescut, suntem tot acolo, in momentele si locurile acelea, cu toata frica si dezamagirile prin care am trecut. Alo, treziti-va, suntem tot aceeasi, oamenii aia fericiti din poze. Mi s-a facut atat de dor ca aproape m-a apucat disperarea.

Nu stiu cum sa scriu aceasta postare incat voi sa intelegeti cat de recunoscatoare sunt eu pentru familia mea, pentru prietenii mei de acasa si pentru prietenii de aici- oameni pe care in scurt timp am inteles ca ii iubesc si ca ma pot baza. Cand pleci te gandesti ca poate nu vei avea prieteni ca cei de acasa. Dar gasesti oameni minunati oriunde. Va multumesc.

Imediat vin acasa, mi-a fost atat de dor de voi. Mama, vin acasa, mai puternica, mai frumoasa, mai slaba si mai mandra de mine. 6 zile. Tic tac.