despre vacanţă şi fapte/vorbe

Aveam impresia că vacanţa asta se terminase. Eram aşa, melancolică după câte lucruri mişto am trăit vara asta. Dar hop, am primit de la cineva 2 locuri GRATUITE într-o tabără din Sinaia, cazare, mâncare, hotel de 3 ***, totul inclus, plus traininguri, de la care poţi învăţa enorm de multe chestii..

 Aşa că vă las din nou, mâine am plecat spre Sinaia, cu cea mai bună prietenă. Mergem să ne mai relaxăm o săptămână, apoi eu personal intru în marjă cu pregătiri pentru admitere la teatru, pregătiri pentru cambridge. All in all, sunt fericită, şi de mini-vacanţa asta şi de faptul că începe şcoala.

  Mai jos e un post pe care-l scrisesem ieri, dar nu l-am terminat, aşa că vă las să îl citiţi

Eu am fost (şi încă sunt) genul de persoană care are în permanenţă nevoie de o confirmare. Nu ştiu dacă cuvântul corect e confirmare, sau aprobare, sau..în fine. Fie că e vorba despre că fac ceva bine sau nu, fie că da, lucrul respectiv se va întâmpla, fie că aia e aşa, invers sau oricum altcumva, fie că da, persoanele apropiate chiar ţin la mine, fie că sunt iubită şi lista poate continua.

 Uneori sunt suficiente doar cuvintele, în sensul în care te pot face să te simţi mai bine, sau pot confirma ceva. Dar oamenii în general (eu una aşa sunt), au nevoie de gesturi, de fapte. Mici, mărunte, dar care să demonstreze. 

Ei bine, la mine nici aşa nu e bine. Sunt omul pe care îl mulţumesc cuvintele, dar uneori trebuie să mai vină la pachet şi cu faptele. 

Sunt situaţii în care cuvintele mă mulţumesc şi mă fac să mă simt bine (sau mă rog, cel puţin pentru moment), dar sunt situaţii în care obosesc, obosesc să aud cuvinte spuse la nesfârşit, fără noimă sau vreo bază, şi atunci am nevoie de fapte. Mă iubeşti? Da? Ok, să văd şi eu asta.

Mie dacă nu mi se arată sau demonstrează eu simt că nu fac bine/că nu sunt iubită şi lista poate continua cu brio.

În cam orice altă situaţie sunt o persoană independentă. Nu am nevoie neaparată să vină cineva cu mine acolo sau dincolo, sau să mă ajute la x lucru. Mă pot duce până afară la ţigară singură, nu caut în permanenţă companie, nu trebuie să vină x sau y sau z cu mine la cumpărături.

Doar că am început să obosesc să cred în cuvinte. Cuvintele vin şi pleacă, se pierd, se rătăcesc. Faptele rămân. Faptele te fac să fii mare, sau să fii slab. 

Voi? Aveţi nevoie de fapte sau de cuvinte ca şi confirmare?