Despre cum era când...

Dacă închideţi ochii şi vă aduceţi aminte cum era când eraţi copii, care sunt primele lucruri pe care vi le aduceţi aminte? Vată pe băţ? Copiii din parc cu care vă jucaţi? Mâinile mamei? (Şi aici nu mă refer la palme, ci la mângăieri), sau chiar, palmele la fund? Mingi? Păpuşi? Păturile din faţa blocului şi jocul cu păpuşile? Pletele lungi, creţe şi blonde pe care mulţi dintre noi le-am avut? Ochii mari şi lacrimile când pierdeam o păpuşă? Grija cu care mângâiam un câine? Jocurile de-a v-aţi ascunselea, hoţii şi poliţiştii, elastic, sticluţa cu otravă? Mâncarea bunicii? Margarina cu dulceaţă? Cum am vrut pe rând să ne facem "doctoriţă", "cântăreaţă", "actriţă", "poştaş", "semafor"?

 Copilăria e singura etapă pe care o putem numi "paradisul pierdut". Puteam fi tot ce vroiam, să vedem castelul zânelor, zmeii, balaurii cu ochii minţii şi apoi să putem crede cu tărie în asta fără să ne fi crezut cineva nebuni. Puteam să ne machiem şi să ne îmbrăcăm cu fardurile şi hăinuţele mamei şi nu eram penibile ci chiar adorabile.

Spuneam cu tărie "Abia aştept să mă fac mare". Ne grăbeam spre maturizare, în goana aia de a face mereu ceva, de a fi matur.
Şi acum ne-am făcut, şi? Am văzut cu ochii proprii că responsabilităţile cresc, nu mai putem să rănim oamenii şi să fim iertaţi atât de uşor pentru că "e doar un copil". Trebuie să luăm decizii, să ne impunem limite pe care să le trecem sau nu. Trasăm linii, bariere, ziduri pe care ne rugăm să nu le treacă nimeni. Acum odată ce am dezamăgit pe cineva aşa va rămâne, pentru că nu mai avem oricum inocenţa aia şi oricum adeseori nu ne mai pasă pe cineva dezamăgim. Ne dezamăgim pe noi, pe alţii, oricum nu mai contează.

 Şi ce zic eu acum e că responsabilty sucks. Răăău de tot.

 "I mean seriously, don't be fooled by all the hot shoes and the great sex and the no parents anywhere telling you what to do. Adulthood is responsibility. Responsibility, it really does suck. Really, really sucks." 

Îmi aduc aminte- anul trecut vroiam un job de vară, să fiu independentă, să nu mai stau după fusta mamei. După 10 ore de lucru într-un mediu de rahat cu oameni bătuţi în cap (ps-şi care ştiau română fix ce-am uitat eu), ieşită pe străzi de la muncă la ora 12 noaptea, ghiciţi ce vroiam cel mai mult. Nu, nu independenţă. Nu, nici măcar să dorm. Ci să mă ia mama în braţe. 

 Vara asta-am fost plecată 3 săptămâni la Alexandria. Pe cine sunam de 3-4 ori pe zi fără să mă fi rugat să fac asta? Da, pe mama. 

 Independenţa cere responsabilitate, control de sine, o grămadă de lucruri, pe care şi dacă le ai, tot vrei să mai fii un pic "dependent"de cineva, să-ţi poarte cineva de grijă.

 Nu, nu sunt nostalgică după copilărie, deşi nu mereu îmi place să iau decizii singură, să fiu responsabilă şi tot restul...

 Şi totuşi- nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Îmi plac tocurile, cluburile, că pot să ies şi la 12 noaptea din casă (în week-end, că-n timpul săptămânii dorm la 11 jumate, ca orice bebeluş care se respectă!), fardurile, hainele glamour şi flirturile. Şi că pot să ies cu fetele oricând (nu să croim haine pentru Barbie, bineînţeles).

"And still adulthood has it perks. I mean the shoes, the sex, the no parents anywhere telling you what to do. That's, pretty damn good"

ambele citate îi aparţin lui Meredith- Greys anatomy.