A fost o vreme când...

A fost o vreme în care fiecare decizie pe care o luam se dovedea a fi greşită şi mă lovea. Nu ştiam cum să mă ridic, cum să adun, cum să fac să zâmbesc sau să smulg un zâmbet de la cei pe care-i iubeam însă nu ştiam cum să le arăt asta.  Nu ştiam cine sunt. Până atunci ştiam măcar că am un suflet frânt, o lacrimă, ceva. Atunci însă nici pe astea nu le mai aveam. Nu aveam nicio linie la orizont, nici măcar un suflet. Că era gol şi de prisos.

 Până în ziua în care am avut o revelaţie alăturată unei decizii-care s-a dovedit a fi bună. Trebuia să lupt! Şi am luptat. Cu mintea, cu MINE, cu principiile, cu fel şi fel de liste-imaginare, cu sufletul, care revenise între timp. Am realizat că am iertat prea mult-dar cu toate astea, am fost şi eu iertată. Am tolerat, am trecut cu vederea, dar am fost şi eu tolerată la rândul meu. Am minţit dar am fost şi minţită. Am distrus tot ce-a fost rău, cuvinte prin  cuvinte. A fost o luptă aprigă, un război psihologic pe care însă l-am învins. Şi am rămas eu-cu zâmbetele, cu iubirea, cu iertarea..

 Transformasem o iubire enormă în ruptură, disperare, gelozie, chin, amar... am distrus tot ce-a fost rău în mine. Şi de acolo rămăsesem cu o sigurătate apăsătoare.

Mi-ar plăcea acum să-mi zică cineva "de mâine o să fie totul bine". Dar asta nu ştim. Nici tu, nici eu, doar Cel de Sus. Eu ştiu doar că tre să lupt, tre să zâmbesc şi să merg spre împlinirea unui destin-dacă nu glorios, măcar satisfăcător la nivel de MINE, nu de alţii...

 Poate dacă n-aş fi fost atât de proastă, mi-era mai uşor. Dar oare se numeşte prostie, sau se numeşte că am fost sinceră şi când a trebuit să urlu am urlat?

Sursa pozei: aici