Cei mai mulți oameni se țin departe de ei înșiși. Eu nu.

O să vină ziua în care știu că o să închid blogul ăsta. Ce motiv o să am? Asta nu știu. Poate o să mă plictisesc de scris. Poate n-o să mai am despre ce să scriu. Poate viața mea o să fie atât de frumoasă încât n-o să mai vreau să share-uiesc ce mi se întâmplă. Sau o să fie așa de frumoasă încât o să vreau să împart fiecare minut din ea.

Poate atunci când plec în Scoția (dacă plec în Scoția, maybe this is not the way-deși îmi doresc enorm ca acesta să fie, deși va fi unul greu), o să vă povestesc despre cât de greu îmi e. Sau cât de ușor îmi e. Sau o să vă pun poze frumoase cu Marea Nordului.

Menirea acestui blog este sinceritatea, asta o știți bine și voi. Mi-am pus pe tavă de fiecare dată sufletul, chiar dacă e citit de mămica, bunica, profa, prieteni, foști colegi, viitori colegi, foști prieteni, foste prietene. Chiar dacă voi, cei apropiați v-ați regăsit în posturi, mai direct sau...indirect. E ciudat să știe niște oameni necunoscuți câte kg m-am îngrășat, cu cine am ars-o, numărul de telefon, adresa de mail și cele mai întunecate secrete.

Blogul ăsta nu e melo-dramă. E despre frumusețea vieții. A mea. Dar sunt convinsă că toți avem vieți frumoase. Doar că unii tratăm asta ca atare, alții doar dramatizăm și nu apreciem nimic. Dar sunt convinsă că toți veți aprecia la un moment dat.

De-a lungul blogului ăsta, care se apropie de 2 ani cu pași repezi, am înțeles că am schimbat vieți. Nu în sensul propriu, dar am smuls lacrimi și zâmbete, am smuls comentarii lungi și pline de iubire. Am smuls de asemeni și comentarii pline de ură gen ”ejti o proastă ji o cretină”. N-are nimic. Încep să iubesc analfabeții. Și anonimii. Numai că nu înțeleg: care e faza cu comentariile astea? Vă face să vă simțiți mai bine când natura e îngrozitoare afară? (Am tâmpit cu materia de BAC, nu mă băgați în seamă). Că dacă da, când sunt ciufuțică vin și-mi vărs oful pe blogurile voastre. O să ziceți hahaha, n-avem blog. Nu, dar aveți Facebook.

Acum, după aproape 2 ani în care am fost ba ironică, ba plângăcioasă, ba veselă, ba mândră, ba iubăreață, încă apreciez fiecare cititor nou care-și deschide sufletul în rubrica de comentarii (fie și înjurând- așa ne place nouă). V-am înveselit sau v-am înegrit existența cu posturi atât de triste, de mizerabile, de negre. Și tot v-ați întors.

Încă sunt lucruri pe care nu pot să le pun pe foaie. Pe niciun fel de foaie. Pe cine iubesc, cine-aș vrea să fie aici. Habar n-am să fac declarații patetice și ironia e arma de apărare împotriva... împotriva habar n-am a cui,
însă declarațiile astea siropoase pe care detest să le fac și uneori și să le primesc, am nevoie câteodată de ele... Cum avem toți, nu?

Dacă am o calitate (pe care mult timp n-am avut-o, eram o pizdă proastă) e aia de a mă ridica de jos, de a scutura praful și mizeria și rănile de pe genunchi, coate, frunte, obraji și de a MERGE MAI DEPARTE... Unde e calitatea? Nu pierd timpul. Nu pierd timpul cu oameni pe care-i pot vedea clar deodată, cu oameni în viața cărora sunt o opțiune și nicidecum o prioritate.

Îmi pare rău că viața nu e câteodată ușoară. Dar îmi pare bine că tocurile înalte te ajută să mergi mai departe. Și dacă ai chef să spargi un zid cu capu, nu vei reuși decât să-l crăpi. Capu, nu zidu. Prefer să-l sparg încet. Desigur, mă voi alege cu multe vânătăi.

Ce dracu să mai zic? Gata, știu. Fără sâni nu există paradis. Pam pam.  (Scuze.)