You are not irreplaceable

Cine ma cunoaste cat de cat, stie ca nu scriu despre mine aproape niciodata. Doar ca azi trebuie sa scriu despre mine, blogul e prietenul meu.

 Am o perioada proasta. Si zic perioada, ca nu o pot delimita in timp, habar nu am cand a inceput si cu siguranta stiu ca nu are de gand sa se termine, pana nu voi gasi o solutie, o masura buna, sau pana ma voi obisnui, pur si simplu, cu situatia de cacat. Acum inteleg, problemele vin, dar asta nu inseamna ca trebuie sa le dai un scaun si sa le pui cu tine la masa. Ori, eu, asta am facut. Ooo, bine ati venit, wanna have a seat?

 Sunt incurcata-n teme la franceza, spaniola, eseuri la comunicare, eseuri la istorie (2500 de cuvinte, slabut, stiu), gatit, spalat, aranjat haine (cererea de demisie nu mi-a fost inca aprobata), cursuri, cursuri, cursuri, certuri, cursuri, cursuri, prea putin somn, cursuri cursuri, certuri, nervi.

 M-am pus io-n spatele caminului pe-o piatra si m-am gandit la ultimul an din viata mea. Care n-a fost el chiar asa de cacat, da totusi, a fost. Pe plan scolar, whatever, profesional sa-i zicem, a fost genial. Am indeplinit multe chestii din cele pe care mi le-am propus(daca nu cumva chiar toate: BAC, Cambridge, admitere facultate) Pe plan personal? Am fost (si nu stiu de ce folosesc trecutul, cause I still am), o... dobitoaca. Nu-mi place sa ma plang. Adica ba da, mint, imi place. Dar ma plang ca-mi sta parul aiurea, ca m-a enervat x-ulica, ca am de facut aia, ailalta. Dar nu stiu sa cer ajutorul in probleme sentimentale, nu stiu cum sa le pun p-astea pe tava. Habar nu am.

 Oricum, probabil par sa fiu foarte bine. Normal. Parul e mereu la locul lui, haine curate, dragute, manichiura frumoasa, machiaj intact, simtul umorului, zambesc, sunt BINE, nu? Ca sa nu fiu bine ar insemna sa ma tavalesc pe jos si sa zbier "Ajutor, ajutor". Pacat ca nu-s Rose in Titanic. Oamenii cred ca daca nu zbieri de durere pe jos, inseamna ca esti ok. Si tu suni si intrebi:"Putem sa iesim putin? Vreau sa vorbesc cu cineva", si el zice "Ma, nu ies azi, da poate poimaine". Daca nu mi-oi taia venele pana atunci...

 Si m-am retras in salbaticia mea, incepand sa ma intreb retoric ca idioata ce sunt: Cum aleg eu oamenii din viata mea? Pe ce criterii? Si cum se face ca aleg fie oameni prea lasi ca sa lupte, fie oameni carora nu le pasa atat de multe incat sa lupte, fie oameni carora nici nu le pasa si oricum sunt lasi si daca le-ar pasa? Hm? Ce criterii de selectie am? Ca par idioate rau... Ca si mine. De asemeni: cum se face ca-mi asum pana si greselile altora si incep sa ma intreb "Stai ma, eu am gresit pana la urma?". Nu e corect sa gandesc asa, si nu e sanatos. Si daca totusi imi calc pe orgoliu (a fost si ala candva, dar s-a termenat), de ce nu o pot face si altii? Si revenim la las versus nepasator. Si tot asa. E ca un cerc care nu se mai termina. Un cerc vicios.

Era o poza draguta cu un baietel care tinea un puiut de elefantel in lesa si statea in fata unei usi pe care scria "Strictly no elephants allowed". Cam asa ma simt eu acum.

Imi vine sa-mi dau peste maini sa nu pun mana pe telefon. Dar va veni si dimineata fara ganduri urate. Curand. Promit. 

 Pam pam.