Pozitia mea vis-a-vis de pozitia copilului:):):)

Am avut ocazia de a vedea acest film la mine in oras, in scurta mea abatere din drumul facultatii, in cadrul teatrului, pe un ecran mare si frumos si toate asta datorita domnului Madalin Guruianu (multumesc, Mada, sa stii ca a fost cel mai frumos film pe care l-am vazut anul acesta!).

Cu o nota de 7.9 pe IMDB (stiti voi ca e greu ca un film sa aiba note mari pe IMDB, hihi), regizat de Calin Peter Netzer si cu o super-distributie din care fac parte Luminita Gheorgiu, Florin Zamfirescu, Ilinca Goia, dar mai ales Natasa Raab, pentru care eu am o sensibilitate, filmul a castigat frumosul premiu Ursul de aur de la Berlin (atentie:PRIMUL film romanesc care reuseste asta). Si de altfel, pe buna dreptate, pentru ca acest film a surprins drama psihologica a unei familii cum nu se putea mai bine.

Inainte de a adauga propriul meu comentariu, va voi lasa descrierea oficiala: Într-o seară de primăvară deosebit de rece, Barbu, la volanul mașinii sale, cutreieră pe străzi cu 50 km/h peste limita legală, și doboară un copil. Copilul moare puțin după accident. Barbu riscă între trei și cincisprezece ani de închisoare. Mama sa, Cornelia, o arhitectă din înalta societate a țării, hotărăște să intervină și începe o campanie pentru salvarea fiului său letargic și lipsit de energie.

Zic, fara exagerare, ca este in top 3 filme romanesti pe care le-am gustat sau (si mai rau) la care am varsat cateva lacrimi. Din fericire- relatia cu mama mea a fost una foarte stransa, insa in niciun  caz bolnavicioasa, ci mai degraba de prietenie, respect si intelegere. Cred insa cu tarie, ca cineva care a trecut printr-o astfel de relatie acasa se va regasi in totalitate in comportamentul Cornelei, mama prea protectoare.

Nu am de gand sa fac o recenzie subiectiva,  consider insa ca vorbim despre un joc perfect al actorilor, un scenariu care nu iti permite nicio secunda sa te plictisesti, nu am observat replici "de umplutura", iar filmul m-a tinut captivata pe toata durata celor 116 minute.

Desigur, lacrimile au curs, pe ascuns, ca nu e frumos sa-ti curga rimelul pe scaune, pe camasa, pe pantaloni. Cred ca a reusit ce isi propune aproape orice film de acest gen: sa te faca sa intrebi "Eu ce as face?"

Va multumesc pentru acest film frumos. La cat mai multe. Nota mea 10/10