Timpul...

 Îmi odihnesc oasele. Pun capul pe perna, dorm, uit de tot. Zâmbesc, visez în continuare, dansez. E bine. E linişte din nou. Acum nu doare. Uneori mai e dorul ăla...sec. Dorul de dor – când ai prefera să te chinui din nou, decât să fii un om atât de singur.Dorul ăla de care ştii că e acolo. Dar nu ai cum să-l faci să plece. Oricum, nu te deranjează. E surd, e mut, e chior. Nu te mai poate face să urli. Şi nici măcar să plângi. Defapt...se uită în ochii tăi, te întreabă unde mergi, îi răspunzi că la baie, iar el îţi spune că vine cu tine. Şi vine cu tine. Ca o fantomă. Ţi-e dor, dar uiţi. E ca dependenţa. De droguri. Uiţi un pic, apoi te întâlneşti cu vechii tăi prieteni drogaţi şi o iei de la capăt...


 Vine vara. Nu, nu îmi pare bine. Căldura, zile lungi, plictiseală. Mă oboseşte tot ce mi se întâmplă. Mă oboseşte că sunt atât de rece, încât nu aş reuşi să mişc niciun suflet acum.  Atunci când laşi întotdeauna de la tine, ajugi în final să nu mai ai nimic de oferit. Ai învăţat să nu plângi, dar nu şi să nu doară.

 Se spune că uneori în viaţă nu este suficient să întorci pagina...uneori trebuie să O RUPI.... Eu am rupt-o. Şi aveam două variante. Plânsul sau liniştea. Am luat liniştea. Şi cafeaua de dimineaţă. Şi flirturile nevinovate. Şi zâmbetele. Şi prietenia. Când eşti într-un loc greşit, adevăratul tău loc este gol. Locul meu nu e gol acum. E plin...

 Uneori aştepţi prea mult. Iubeşti prea mult. Atât de mult încât îţi amorţeşte sufletul. Apoi lucrul pe care l-ai dorit atât de mult vine. Dar vine atât de târziu încat...încât tu...tu nu-l mai vrei. Şi atunci e victoria care te-a obosit atât de mult să o obţii încât acum nu mai ai nevoie de ea. O victorie care doare. Când aştepţi prea mult, scopul moare. Uneori contează mai mult lupta în sine decât scopul. Contează să ţii ochii pe locul unde vrei să ajungi, aşa nu o să vezi obstacolele....

Sunt fericită, şi acum nu trebuie să mă întreb de ce... Acum ştiu. Oricum nu am de ales.

 Mă duc să trăiesc...timpul nu mă iartă..