Ea era singura care s-ar fi întors mereu. Şi se întorcea mereu, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Singura pe care dacă o rugai să rămână, rămânea fără să clipească. De fapt rămânea fără măcar să o rogi, că ştia să-ţi citească în priviri, nu avea nevoie de vorbe. Singura căreia nu i-a fost frică să dea tot, pus pe tavă. Singura care n-a ştiut că nu înseamnă nimic. Singura care a fost acolo şi ar mai fi fost, dacă se putea.
Singura care a iubit, singura care a dat, singura care a suferit apoi. Singura fraieră. Singura care şi acum... şi acum nimic. Închei aici.
Un comentariu:
pot să nu spun ”cât de trist și cât de frumos” e...? încerc să-mi scot la iveală optimismul, vreau să mai cred în atâtea lucruri, în toate cele vesele/ pline de viață... vreau să mă ”încânte” tot ce e diferit de tristețe... însă inima mea cu prea multă iarnă în ea s-a ”topit” cu rândurile așezate de tine aici... sigur înțelegi ce vreau să zic. I m a beliver, but a sad one. and I actually enjoy it. hmm!
Trimiteți un comentariu