Şi acum am realizat că în goana asta nebună de a uita am făcut doar să mă rănesc pe mine, făcând tot felul de chestii pe care în mod obişnuit nu le-aş fi făcut. Chestii făcute ca să uit (în caz că ar fi reuşit).

 Şi uite ce-am făcut... de uitat tot nu am uitat. De zâmbit zâmbesc mai rar. Mă arunc cu capul înainte şi ies sfâşiată...

 Uneori în goana asta nebună de a uita, fugi înainte, nu te uiţi înapoi, îţi reprimi sentimentele, refuzi că simţi. Te refuzi pe tine şi încerci să arunci praf, nisip şi noroi peste tot...Şi unde ajungi? Dacă nu aşa...atunci? Atunci cum uiţi?Să-mi spună şi mie cineva, că a trecut atâta timp şi abia acum mi-a sărit adevărul în faţă. Şi acum tind eu să întreb..."dar eu?eu ce mă fac acum?"

Şi-am plâns azi...uite aşa de ciudă că eu n-am însemnat atât cât alţii, că n-am însemnat nimic. Şi că am obosit şi nu ştiu ce se întâmplă...

 Nimic nu mai e la fel. Şi o să mă mai pierd încă odată. Şi nu mai pot să mă mai pierd!