:)

Ea e Alexandra. O persoană cu care nu aş fi zis că am atât de multe în comun(bat la pariu că aşa ar fi crezut şi ea), dar ni s-a demonstrat contrariul. Avem prea multe lucruri în comun, prea multe fraze zise deodată, urmate de lacrimi de la râs şi "baftă prietene."

 E stângace la fel ca mine(ştiţi deja că stângacii sunt deştepţi, nu?), şi scrie nişte poezii absolut fantastice. A intrat cu brio la mine în suflet şi-n categoria "cele mai bune prietene".

 Câteva din poeziile ei... (care apropo, sunt fabuloase)

 Preferata mea: Philadelphia Carol

 

vine o vreme când îţi aduci aminte că

brazii nu se nasc în pădure ci la spitale de oncologie

moş crăciun există şi chiar şi vitrinele

au dorinţe

ce o să ne facem atunci dragul meu/ ce o să facem când

o să ni se spună că toată viaţa am scris despre

foi goale/ că n-am descoperit nimic/ că tot ce-a fost

cu adevărat important încă nu s-a întâmplat

ştii

dacă tot veni vorba de chestii importante şi dacă tot e să

ne încălzim mâinile la o inimă de vioară

făcută praf

când o să vină vremurile astea/  n-o să ne mai rămână decât

străzile din philadeplphia/ cu câinii care păzesc poarta spre

ieşirea din viaţă/ trupurile o să ni se piardă în trăsuri pline cu

gratuităţi dogmatice/ o să iubim alături de aviatorii bolnavi mintal/

lumea o să-şi spargă singură bolta de sticlă când n-o să mai fie nimeni

pe aici/

pe noi o să ne prindă treaba asta la coadă pentru

câteva globuri de sticlă personalizate/ suferinţa e mai dulce

când donezi ultima tură de sânge de dragul vremurilor când

încă mai credeam

 Pe locul 2 intră Cântec de dimineaţă 

 Uite, s-a deschis magazinul
din colţul străzii
şi înseamnă că e ora şapte deja.
Nu mai am ceas de ceva vreme,
l-am aruncat odată cu toate celelalte
şi le-am dat drumul în afară,
pentru că mă săturasem
să-mi calculez viaţa.
Oricum, spune-mi c-am ţipat destul de tare
să m-auzi,
sau cel puţin să simţi că m-am trezit din visare,
că am deschis geamul şi că l-am trântit
şi pe el pe undeva,
cam tot pe-acolo pe unde am aruncat
şi telefonul şi creioanele şi pixurile
şi toate scrisorile
pe care nu le-am scris
şi pe care nu le-am trimis.

P.S. asta pentru că nu mai avem nevoie de niciun cuvânt.

Apoi încă una care mi-e dragă tare: Pronumele secolului XXI

 

Mi-a spus necontrolat,

grăbit şi melancolic

că toate pronumele personale

din cărţile de limba şi literatura

română,

vor fi de-acuma doar pe foaie.

Că niciun „noi” n-o să mai zboare

şi niciun „tu” sau „eu”

n-o să mai aibă picioare

s-alerge câmpurile bătute de soare,

să fâlfâie din aripi sub cerul cel moale.

Şi nicio „ea” n-o să mai fie decât

un pronume amărât

pe o foaie mâzgălită,

într-o carte ruptă şi murdară,

lângă un roman de dragoste

şi-atât.

Şi „el” n-o să mai aibă armuri şi

cai înaripaţi la purtător,

va fi de-acuma nici carne, nici oase,

nici cuvinte, nici săruturi,

ci numai vânt

prin ploaie. 

...Cabotinaj

Plouă cu bucăţi de asfalt

de când ne-am cunoscut..

Plouă din ce în ce mai mărunt

şi gropi se-adâncesc între noi

ca atriul pe cord.

Plouă pe stradă,

plouă în casă,

plouă în sufletul meu

şi pe masă,

plouă a gol.

Plouă şi-i frig şi e ceaţă,

gură de frasin

şi ochi de cabotin,

plouaţi-mă-n casă,

plouaţi-mă lin…

Ea e Alexandra Onofrei. O găsiţi şi pe deviantart: AICI

Mulţumesc că-mi eşti prietenă.