Gândește-te bine....

Am văzut AICI ceva superb. Cuvintele sunt de prisos, așa că vă las în compania textului lui Emil Cioran.

“Putem accepta orice adevăr, oricât de zdrobitor, cu condiţia să înlocuiască totul, să aibă tot atâta vitalitate cât speranţa căreia i s-a substituit.

Ceea ce ştiu la şaizeci de ani ştiam la fel de bine la douăzeci. Patruzeci de ani ai unei inutile munci de verificare…

De atâta amar de vreme de când se moare, viul a căpătat probabil obişnuinţa de a muri; fără de care nu s-ar explica de ce o insectă sau o rozătoare şi chiar omul, ajung, după câteva sclifoseli, să crape atât de demn.

X mă insultă. Sunt gata să-l pălmuiesc. După ce mă gândesc, renunţ. Cine sunt? Care e adevăratul meu eu: cel care ripostează sau cel care se retrage? Prima mea reacţie e întotdeauna energică; urmatoarea, moale. Ceea ce se cheamă “înţelepciune” nu e, în fond decât un veşnic “după ce mă gândesc”, adică nonacţiunea ca prim gest.

Ani de zile, o viaţă de fapt, să nu te fi gândit decât la ultimele clipe, ca să constaţi, când te apropii în sfârşit de ele, că va fi fost degeaba, că gândul morţii ajută la tot, doar să mori nu.

Nu e profund, nu e autentic decât ceea ce ascundem. De unde forţa sentimentelor abjecte.

Am toate defectele celorlalţi şi totuşi ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.
- Ce faceţi de dimineaţă până seara?
- Mă suport.

Nu-i pizmuieşti pe cei care au puterea să se roage, în vreme ce eşti plin de invidie faţă de posesorii de bunuri, faţă de cei care cunosc bogaţia şi gloria. E ciudat că te resemnezi cu mântuirea celuilalt, dar nu cu avantajele trecătoare de care se poate bucura acesta.

Nu exista o artă adevarată fără o mare doză de banalitate. Aceea care recurge în mod constant la insolit oboseşte repede, nimic nefiind mai insuportabil decât uniformitatea excepţionalului.

Daca ar fi cu putinţă să ne privim cu ochii celorlalţi, am dispărea pe loc.

Nu le îngăduim decât copiilor şi nebunilor să fie sinceri cu noi; ceilalţi, dacă au îndrăzneala să-i imite, se vor căi mai devreme sau mai târziu pentru asta.

Nu te temi de viitor decât atunci când nu eşti sigur că te poţi omorî la momentul dorit.

Nu contează decât un singur lucru: să înveţi să pierzi.

Omul care şi-a învins complet egoismul, nemaipăstrându-şi nici o urmă, nu poate rezista mai mult de douăzeci şi una de zile, învaţă într-o şcoala vedantică modernă.

Nici un moralist occidental, nici măcar cel mai sumbru, n-ar fi îndrăznit să avanseze despre natura umană o precizare atât de înfricoşătoare, atât de revelatoare.

Ti-ai dori uneori să fii canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita.

“N-aţi avut dreptate să contaţi pe mine.” Cine s-ar putea exprima astfel? Dumnezeu şi ratatul.

E limpede că Dumnezeu era o soluţie şi că nu se va găsi niciodată una la fel de mulţumitoare.

Cu cât se îndepărtează de Dumnezeu, cu atât oamenii avansează în cunoaşterea religiilor.

“… dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii.” De-abia s-au deschis şi începe drama. Să priveşti fără să înţelegi, acesta-i paradisul. Infernul ar fi deci, locul în care înţelegi, în care înţelegi prea mult…

Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ţi întoarcă spatele.”