Scrisoare

Ştiam că o să trebuiască să scriu asta într-o zi. Am tot amânat..şi amânat...şi iarăşi amânat... Iar acum a venit momentul. Acum simt că dacă nu o fac, dacă nu scriu, mă ard plămânii, mă pişcă inima, îmi bubuie creierul...


 Mă bucur că eşti atât de binedispus. Mă bucur ,da, chiar mă bucur. Asta îmi întăreşte convingerea că nu am însemnat nimic. Poate doar încă una pe listă. Eşti fericit, şi asta nu poate decât să mă bucure. Pentru că eu mă bucur pentru fericirea oamenilor pe care îi iubesc. Şi dacă fericirea ta e fără mine, fără noi, asta nu contează.  E bine şi aşa, mă cunoşti prea bine ca să ştii deja că eu nu regret nimic. Nici nu am de ce să regret că te-am iubit, încă eşti cel mai special şi adevărat om pe care l-am cunoscut, şi mult timp probabil asta nu o să se schimbe (sau cine ştie?). Ştii bine că mi-am pus sufletul pe tavă în faţa ta, încă nu regret, ai profitat de asta (în sensul cel mai bun), iar acum mă cunoşti aproape la fel de bine ca mine. Şi nici de asta nu îmi pare rău. Eu am crezut că te cunosc cel mai bine dintre toţi oamenii de lângă tine, dar la sfârşit parcă erai un străin. Lacrimile mele curgeau, iar tu erai atât de sec. O bucăţică din mine rămâne la tine, oricum acum nu mai am nevoie de ea. M-am schimbat într-o lună de zile cât poate nu m-am schimbat într-un an. Deşi am învăţat multe de la tine, m-am liniştit şi am devenit un om mai bun. Dar cred că şi tu ai învăţat ceva de la mine. Orice...cât de mic. Şi dacă nu, măcar am fost alături de tine, ai avut unde să vii să spui ce ai pe suflet. Nu am fost doar iubiţi, în principal ai fost şi cel mai bun prieten al meu. Uneori poate îţi e şi ţie dor de buzele mele. Sau de ochii mei...pe care îi adorai.Deşi tu ai cei mai frumoşi ochi de pe faţa pământului. Uneori poate şi tu verşi o lacrimă seara (eu nu o mai fac de mult, dar am plâns prea mult.). Am "crescut" împreună şi eram unul pentru altul. Asta ca la sfârşit, să fiu convinsă că ala nu e omul pe care îl iubeam. A fost cel mai frumos an din viaţa mea, dar acum am şi învâţat să nu murdăresc amintirile, să port o mască şi să mă duc înainte. Nu mulţi au amintirile pe care le avem noi. Nu mulţi au trăit ce aveam noi. Ştii şi tu asta... Oricum nu aveam alt drum. Aşa că l-am luat pe ăsta. Mereu ai ştiu să mă atingi, să mă săruţi, să fii aici. Nu, ăsta nu e un post nostalgic, nici pe departe. Zâmbesc, uneori îmi e dor de tine, dar îmi aduc aminte repede finalul şi...nu meriţi. Nu mă meriţi pe mine.

Poate într-o zi o să-ţi aduci aminte de mine, şi o să-ţi pară rău. Mie nu îmi pare. Asta e viaţa, şi ea curge, şi se întâmplă...cu tine...sau fără tine. Singurul lucru de care îmi pare rău e că nu ţi-am smuls un sărut de sfârşit. Şi că acum aproape te urăsc. Şi uneori îmi pare rău că n-ai ştiu să lupţi...aşa cum am făcut-o eu. Ştii tu asta bine, nu trebuie să o recunoşti în faţa mea, dar sufletul tău o ştie.  Te-am iubit, fraiere, şi uneori am impresia că încă o mai fac.Te-am iubit cu tot ce ai tu, bun şi rău. Dacă aş scrie pe o foaie, sau aici tot ce-am trăit poate m-aş speria, de cât de multe sunt. Şi oricum, ce rost mai are? Te-am iubit până-n clipa în care mi-am dat seama că iubire cu sila nu se poate. Şi să iubeşti şi să nu fii iubit, nu e o variantă. Nu în ochii mei. Nu îmi pare rău că nu am fost bună pentru tine.(La dracu, tot mie să-mi pară rău? Să-ţi pară ţie!) Îmi pare rău că scriu atât de mult, dar s-au adunat lucrurile în mine. Şi acum privesc adevărul în faţă şi...scriu. Nu, paradoxal vorbind, nu mă doare. Culmea, nu mă doare! Nu mă doare pentru că atât mi-am forţat mintea şi sufletul să uite, încât nu-mi aduc aminte ochii tăi. Şi nici paşii tăi pe gresia rece. Şi nici mâinile tale. Sufletul meu se poartă de parcă nici nu le-ar fi cunoscut vreodată. Ştiu că nu mai citeşti de mult blogul ăsta, asta mă ajuta să fiu sinceră.
 PS-şi acum, când îţi văd ochii, încă mă pierd...deocamdată...

O viaţă frumoasă să ai...şi ai grijă de tine, aşa cum o faceam eu:)