Ce naiba?

Atâtea cuvinte pe care nu ți le-am zis, pentru că mă sperie și pe mine cât sunt de mari. Nu le-am zis și probabil au să rămână așa. Ce să-ți zic? Că mă gândesc la tine și când sunt cu mâinile până la cot în cine știe ce apă murdară de vase? Sau când desenez, când cânt, când dorm (??!?!?!?!?!)??? Sau că ești un tâmpit și ești complet cu capu, dar tot îmi lipsești? Că niciodată n-am avut atâta răbdare cu cineva, și că în altcineva probabil aș fi înfipt un cuțit (metaforic, huuuo!!) de mult?


Uite, știi ce? Poate tu nu știi cine ești, dar eu știu perfect cine ești TU și cine sunt EU. Cuvintele astea arată frumos în scris, dar probabil dac-aș încerca să ți le zic mi s-ar pune un nod în gât și ar suna ca dracu? Probabil c-ar suna ca dracu. Dar mai e ceva: nu trebuie să ți le zic, că mă simți atât de bine că mă uimești. 


Și cum ar suna să zic că mă protejezi numai din cuvinte? Ca dracu, nu?


A: “don’t say no to me you can’t say no to me because it’s such a relief to have love again and to lie in bed and be held and touched and kissed and adored and your heart will leap when you hear my voice and see my smile and feel my breath on your neck and your heart will race when I want to see you and I will lie to you from day one and use you and screw you and break your heart because you broke mine first and you will love me more each day until the weight is unbearable and your life is mine and you’ll die alone because I will take what I want then walk away and owe you nothing it’s always there it’s always been there and you cannot deny the life you feel fuck that life fuck that life fuck that life I have lost you now.”
***Părticica de monolog e din Crave, o piesă de teatru absolut superbă, paranoică, schizofrenica, overwhelming, control losing. 


Și te rog frumos, dacă citești fă-te că plouă cu toate că e soare. Într-o zi vei înțelege altfel. 


Ce naiba e aici?