Care e cel mai mare regret al tau?

Zilele fug, se scurg, dispar de pe calendar... Ieri era august, azi ploua si e noiembrie...

 De cate ori m-am aflat in postura de-a zice ceva frumos cuiva si nu am zis-o? De cate ori am putut sa zic "Multumesc", "Cu placere", "Te iubesc"si n-am zis-o?

De cate ori m-am luat de oameni nevinovati si am zis vorbe care dor si ranesc, iar pe cei care trebuiau pedepsiti i-am lasat sa plece fara o vorba?

 Unii ar zice "Niciodata nu e prea tarziu"...Dar cand tarziu devine prea tarziu, iar ziua de maine nu mai exista? Ce faci? Regreti? Spui?

 Ce intelept a fost cel care-a zis"Nu lasa pe maine ce poti face azi"...poate maine nu mai exista...sau poate "maine" e prea tarziu...Si nimic nu e mai rau decat "prea tarziu..."

Care e cel mai mare regret al tau? Vorbe/fapte? Se accepta comentarii anonime.

Fericirea e relativa, da-i a mea

Zilele astea nu mi-am gasit cuvintele sa scriu... Stiu, va obisnuisem sa scriu zilnic. Si chiar aveam idei sa scriu zilnic. Azi, ieri, alaltaieri...am deschis pagina, am aprobat niste comentarii si am dat click pe "postare noua", aveam chef sa imi aud degetele pacanind pe tastatura de la laptop. Apoi am zis ca mai bine fac exercitii la franceza, mai bine adun hainele de pe scaun si iarasi am apasat butonul X al browserului. Poate e un semn ca ar trebui sa inchid blogul... Poate intr-adevar a ajuns la sfarsitul lui, la punctul in care nu mai e nimic de zis... Sau poate nu! I am really struggling to write everyday...

 Asa ca I'm back. Imi dau o noua sansa mie si blogului. Imi dau o noua sansa sa mai fac un an alaturi de voi!

 Sunt fericita...Am o mie de lucruri de facut (pe care le si fac, spre surprinderea mea, m-am responsabilizat!). Sunt fericita si o anumita persoana care va intra pe blog-ul si va citi postul asta va sti ca e motivul fericirii mele. E asa o usoara senzatia de extaz, amestecata cu frica, cu ochi inchisi... C-asa-i iubirea, nu? Nu e o iubire noua, dar fluturasii inca zboara la mine-n stomacel.

Practic si concret, nu am niciun motiv in momentul asta de fericire, dar inca zambesc de parca am colturile buzelor de o ata imaginara care ma tine asa.

Sper ca mai sunteti pe-aici si nu m-ati uitat de tot, ca vad ca ma cam parasiti, pe multi dintre voi nu v-am mai vazut la rubrica comentariilor. Ridicati o mana, un picior, o bucata de suflet, sa vad ca sunteti aici, cu mine!

 Iubirea e oarba, sau asa vrem noi sa fie?

Nimic nu e intamplator in viata asta

Cand o bloggerita tare draga mie, Raluxa, a scris un post despre faptul ca toate se intampla cu un rost, am inceput sa derulez imagini din viata mea.

 Si atunci mi-am dat seama ca toate autobuzele/trenurile/masinile pe care le-am pierdut la viata mea, au facut ca in urmatoarele sa ma intalnesc cu cineva important sau sa rezolv ceva urgent.

 Toti oamenii pe care i-am pierdut, i-am pierdut cu un motiv: ca apoi sa intalnesc alti oameni, la fel de minunati si care sa nu ma raneasca.

Aproape 100% din orele la care am chiulit s-au dovedit a fi libere, intr-un final.

Am trecut printr-o despartire...sa-i zicem, urata, dar ea a nascut blogul asta. Tot raul spre bine, nu? Si acum scriu zilnic, cine ar fi crezut?

 Voi credeti ca toate se intampla cu un motiv? Voi stiti ca atunci cand Doamne Doamne zice NU e pentru ca are pentru noi un DA mai mare? Hm...?

Ce nu stii nu doare

Sau "Cu cat stii mai putin, cu atat esti mai fericit". Sa fi ajuns nestiinta elixirul, reteta secreta a fericirii?

In ziua de azi e admirabil daca reusesti sa-ti inseli prietenul/a fara sa afle. Esti un geniu al....ma rog, decizi tu al cui. De asemeni, nimeni nu-si mai doreste sa stie adevarul. De ce? Cu cat stii mai putin, cu atat esti mai fericit.

Sa provina asta oare din teama de adevar? Din incapacitatea de a trai cu adevarul? Sau de unde?

 Sunt singura care inca mai crede ca adevarul doare, dar tot minciuna e cea care doare mai tare? Sunt singura care prefera adevarul, oricat de crud ar fi? Si stiti de ce? Adevarul iti da posibilitatea sa alegi, pe cand Minciuna te face sa traiesti cu ea in mizerie...

Pro sau contra uniforme

sursa foto

Uniformele intotdeauna au fost o dilema pentru scolile romanesti. De multe ori au incercat sa implementeze legea asta, ei stiu de ce. Bineinteles, Romanica e Romanica si au aparut controversele de genul: "De ce sa ii iau copilului meu uniforma, ii furati identitatea" sau "Sunt prea scumpe ca sa ne putem permite."

PRO

• Din punctul de vedere al faptului ca intr-o scoala publica, posibilitatile elevilor sunt diferite. Situatia lor sociala, de asemeni. Deci prin urmare e posibilitate de a fi toti la fel.
• Pana la urma, scoala (fie ca esti in scoala primara, generala, liceu), e o institutie publica. Teoretic (cu practica sta prost tot romanu'), nu mergi la scoala sa agati, sa-ti arati bulanele  picioarele, sa arati ce misto-ti sta tie pantalonu'de la Zara. Pentru ca guess what: No one cares, asa ca degeaba insisti. Haha.
• Investitia devine automat mult mai mica. Sa spunem ca 2 seturi de uniforme ar costa o anumita suma. Dar oare cat ar costa 5 rochii, 3 perechi de pantaloni, 3 camasi, 4 pulovere, 5 tricouri s.a.md?
• Chestia asta cu depersonalizarea elevilor si spiritul de turma e relativ. Uniformele pot fi personalizate cu  o cravata draguta, sosete colorate, insigne, esarfe, clame si asa mai departe. Deci asta mi se pare o scuza penibila.

Care ar fi totusi argumentele contra?

El batran, ea tinerica

Intotdeauna m-am intrebat ce satisfactii poti avea intr-o relatie in care bunicul iubitul tau e cu 30 de ani mai batran. Asta ma face vrand nevrand s-ajung la bancul ala in care in momentul in care un cuplu implineste 25 de ani de casatorie si in acelasi timp 60 de ani de viata, ca premiu pentru fidelitatea lor, Zana buna se ofera sa le implineasca cate-o dorinta. Batrana spune ca doreste o calatorie in jurul lumii cu sotul ei, si pac, biletele de avion apar. Batranul zice ca si-ar dori o sotie cu 30 de ani mai tanara, si pac, Zana il face de 90 de ani. Morala-i ca or fi barbatii niste nenorociti, da'zanele-s femei..

Acum lasand gluma la o parte, chiar ma intreb de ce o femeie tanara si frumoasa si-ar dori un barbat care-ar putea sa-i fie tata, sau, si mai rau, bunic!

Inteleg, in pare parte din ele "Interesul poarta fesul", portofelul e gros, si atunci raspunsul la intrebare e aici. Dar...? Cand nu e vorba de bani? E vorba de iubire?

Toata lumea a judecat relatia lui Irinel Columbeanu si a Monicai. Cu totii ne-am intrebat pe rand de ce un barbat bogat si...relativ inteligent ca el ar alege-o pe urata si proasta aia? Frumusetea ei e relativa, voi poate-o vedeti frumoasa, dar prostia nu e discutabila, e gramada, saracuta. De iubit, la cat e de proasta, l-o fi iubit. Pacat ca banii nu a reusit sa ii ia.

Credeti ca poate exista iubire intre-o femeie de..20 de ani si un barbat de 45-50? Sau mai bine zis: Conteaza varsta, intr-o relatie amoroasa?

Sinceritatea

Intotdeauna am crezut aproape disperat in faptul ca sinceritatea salveaza lumea. La fel cum am crezut si ca sinceritatea (pe care mi-am imaginat-o aproape involuntar ca o tanti frumoasa cu voce puternica, dar nu pitigaiata), poate descifra toate sensurile lumii, poate face dreptate si nu in ultimul rand, ne poate conduce spre noi insine. 


Am spus mereu ce-am gandit in fata oricui. Mi-am sustinut parerile, argumentele. Asta pana la o anumita varsta. De la o anumita varsta incolo, am inceput sa ma intreb: Merita oare sa spun tot ceea ce gandesc?

 Fiecare are valorile lui, care de altii pot fi considerate hilare, idioate sau mai stiu eu cum. Eu inca spun tot ce gandesc...dar e un sfat pretios: "Niciodata sa nu spui tot ce stii!"

Zilele astea las viata sa curga, nu mai vreau sa mai gandesc asupra ei...

Zgarcitii

Ii stiti voi. Astia ii recunosti usor. 


Cum recunosti un zgarcit?Nu cred ca e nevoie de prea multe tips-uri.

•  Isi cauta portofelul cam 10 minute, in speranta ca poate, poate scoti tu portofelul mai repede si platesti consumatia, "faci cinste", adica
•  Cand pleaca in vizita nu mananca nimic, ca sa poata manca mult acolo
•  Nu lasa niciodata bacsis, nici macar in ideea-n care au frecat chelnerul peste 2 ore
•  Dau beep, nu suna, desi au credit full pe telefon, sau si mai rau au abonament
•  Cumpara ceva de 10 ori mai slab calitativ doar pentru ca e cu 50 de bani mai ieftin
•  Cer tigari, desi au
• Cer orice, desi au, dar vor sa faca economie

Cunosteam demult pe cineva care mereu pretindea ca nu are bani de sandwich, de cafea, de tigari, apeland la mila altora sa obtina ce-si doreste. Cu portofelul plin.

Voi cum ii recunoasteti?

 Cand o sa scape lumea de astia?.... Pe mine ma obosesc rau, rau de tot

De ce sa-mi fac blog?

Nu am putut sa nu-mi amintesc motivele pentru care am facut blog-ul asta si atunci m-am intrebat: Cum am ajuns aici?

E clar, in ziua in care am pornit blog-ul asta, intr-o seara calda de vara, pe 7 iulie 2009, cu o leapsa cretina, eram fericita! Aveam lucruri pe care sa le spun in gura mare! In gura mare...pentru mine. Cred ca vroiam de fapt sa ramana undeva scris, nu o faceam pentru cititori.

 Apoi? Ce s-a intamplat? Mi-am facut un minim de reclama (link-ul blogului la statusul de pe Yahoo Messenger).Au aparut primii comentatori, primele vizualizari/zi, putine, dar erau. Atunci mi-am dat seama ca lumea citeste. Vizitatorii au inceput sa creasca, iar odata cu asta, au inceput sa curga ideile mele pe banda rulanta, privitor la posturi noi. Mereu aveam ceva de zis, de ironizat, de aratat, de impartasit.

 Cred ca atunci a aparut momentul in care prietenii, cunostintele, profesorii, parintii au realizat ca am blog, si culmea, au si inceput sa-l citeasca. Mi-am dat seama ca trebuie sa-mi aleg cu grija subiectele si mai ales cuvintele pe care le folosesc pentru a demonstra sau argumenta ceva. Injuraturile, cuvintele vulgare si expresiile urate nu prea trebuiau sa-si mai aiba loc in vocabularul folosit pe blog.

 Tot atunci am inteles ca nu mai scriu pentru mine! Sau mai bine zis, nu mai scriu doar pentru mine. Iar in momentul in care vrei sa tii "in priza" o categorie larga de oameni (varste, sex, profesie) trebuie sa vii cu o masa de informatie care sa fie digerata de toata lumea in aceeasi masura, daca se poate, sau cel putin sa fie digerata si placuta de toata lumea (lucru practic imposibil, niciodata in viata nu poti multumi pe toata lumea, si sincer, nici nu incerc!)

 E absurd sa mai zic acum ca scriu pentru mine. Nu, nu mai scriu pentru mine. Nu mai poti spune ca scrii pentru tine, cand iti e greu sa scrii fara feedback.Plus de asta, daca scriam pentru mine, o puteam face intr-un Microsoft Word si sa salvez,nu? Ca imi place sa fac asta si o fac cu cea mai mare placere, asa e. Dar nu scriu ca sa ma multumesc pe mine. Ci pe voi. Scriu ca sa se discute ce scriu eu, sa primesc feedback, sa fiu placuta.

 Tu pentru cine scrii?Mai bine zis de ce ti-ai facut blog? Sau de ce ti-ai face?


sursa foto

Cum se fac alegerile astea?

Sigur, suntem pusi in fata alegerilor zilnic. Alegeri de tot soiul. Cu ce ma imbrac azi? Ce mananc la pranz? Ce mananc la cina? Unde merg in week-end? Ce fac in vacanta? Ce comand de mancare? Si tot felul de alegeri usurele care se pot lua doar punandu-ti intrebari de genul: Ce stil vrei, casual sau chic? Ce ai vrea sa mananci? Vrei la munte sau la mare?

Ca multe dintre alegeri se pot dovedi eronate, aia e altceva. Cum ar fi: te-ai imbracat in rochita si a inceput sa ploua. Ai ales Franta si a fost urat tot sejurul. Si asa mai departe. Repercursiunile acestor alegeri nu sunt insa devastatoare. Nici pentru tine si cu siguranta nici pentru nimeni altcineva.

Dar ce se intampla cu alegerile grele? 


 Ideea acestui post, mi-a venit cand o persoana draga, Alex, mi-a zis ca va pleca in Kosovo, pe front si ca s-au facut repartitiile, fiecare soldat ce batalion va avea si in ce zona. Mi-a zis ca el este in zona 1, cea mai periculoasa dintre ele, unde mor oameni pe capete.

 Nu am putut sa nu ma intreb: Cine face alegerile astea si pe ce baza? Cum alegi oamenii care au sanse mari sa fie sortiti pieirii si cum ii alegi pe cei care au sanse sa traiasca? Pe ce principii? Alex imi zicea ca in functie de distinctiile pe care le-ai luat, de vechimea in armata... Adica in functie de cat de bun esti, ai sanse mai mari sa mori?

 In alta ordine de idei, vazusem intr-un episod din Grey's anatomy in care au fost transportati doi bolnavi, infipti amandoi pe o teava, in urma unui accident. Doi oameni care nu se cunosteau, fata in fata. Nu puteau sa-i scoata pe amandoi, era clar ca unul dintre ei va muri. Ma rog, in final au decis cine moare...Dar cum iei alegerile astea? Cum alegi cine traieste si cine moare? Cine esti tu?

 Doar ma intreb si eu....

Tradare, tradare, da's-o stim si noi?

Despre gelozie am vorbit aici, despre inselat aici, dar se mai ridica o intrebare pe care as vrea s-o discut cu voi.

Tradarea e tot tradare, indiferent cat de mica ar fi ea, sau tradarea se diferentiaza in functie de lucrurile care-o fac sa fie mare sau mica?

Eu cred ca de fapt nu exista tradare. Sau mai bine zis: nu exista tradari mari si tradari mici. Exista doar gesturi ale oamenuilor peste care poti trece, si gesturi peste care nu poti trece.

Am cunoscut oameni care au iertat lucruri pe care eu nu le-as fi iertat niciodata. De asemeni am cunoscut si  oameni care nu ar fi iertat ce am iertat eu niciodata. Concluzie? E chestie de perceptie.

Pe X o doare faptul ca si-a trimis mail-uri cu aia, sms-uri, ca s-au sarutat odata in fata teatrului si ca au iesit la 15 cafele.  Pe Y o doare mai tare ca a ajuns sa o iubeasca pe cealalta, ca si-au facut planuri de vacante, de viata, de tot.

Oamenii se simt tradati in fel si fel de moduri si fel si fel de situatii.

Deci? Exista tradari mici, tradari mari sau doar...tradari?:) Voi cand si de ce va simtiti tradati?

Cum arata iubirea?

Tu de unde stii ca esti iubit?


In fiecare zi ajung la concluzia ca ne trebuie atat de putin sa fim fericiti. Un cuvant, un sms, o vorba buna, o cafea calda dimineata la pat, doua sandwich-uri facute sa nu stai nemancat/a toata ziua la scoala/munca pentru ca tu nu ai timp, un desen stangaci, un post it lipit pe oglinda, un mesaj offline,

Sau avem nevoie de gesturi marete? Sa se urce in avion si sa vina la noi, sa ne duca la Paris, sa ne cumpere inele, farduri, bijuterii, haine, masini, case?

 Deci cum stim ca suntem iubiti? Sau doar presupunem, interpretam gesturi, consideram ca asa e, luam lucrurile ca atare, deci prin urmare nu asteptam nicio dovada a actului in sine?

Daca ceri suficient de mult si suficient de insistent, vei primi

Asa o fi? Dar si asta e cu doua taisuri. Poti primi mai mult decat ti-ai dorit vreodata si...inutil. Nu intotdeauna "mai mult"e "mai bun", sau "mai sanatos".Sau mai oricum, dar altfel decat ti-ai fi dorit.

Mi se pare mie sau am fost obisnuiti sa nu cerem? Sau mai bine zis, sa nu mai cerem? Cand s-a intamplat asta? De cand asteptam ca oamenii sa faca chestii pe care nu le cerem? De ce nu mai avem glas sa zicem: "Asta vreau", "Asta ma deranjeaza"? De unde sa stie respectivul ca tu ti-ai dori sa...orice?

De cand a devenit rusinos sa zici "Vreau si eu o bucatica din rosia ta", "Vreau sa faci aia"? De cate ori ai zis "Nu" cand ti s-a oferit ceva, din rusine? De cate ori ti-ai dorit ceva dar nu ai zis din inertie, rusine, teama? De cate ori ai zis "E bine si asa", doar ca sa nu ceri?

 Si totusi, sunt lucruri pe care nu le poti spune. Sigur, cand esti mic e mai usor. Poti cere dragoste, afectiune, grija, atentie si sa le si primesti fara sa i se para cuiva deplasat. Dar cand cresti, alta e situatia. Cum sa cer dragoste, afectiune, atentie, lucruri dragute intr-o relatie, cand se presupune ca ar trebui, oricum, sa le primesc? Cum sa spun ca m-ar face fericita sa fie altfel? Si ce rost mai are sa primesc afectiunea dupa ce-am fost nevoita sa o cer?


 Cum scapam de asta?

Nu vrea sa moara!!!!

Am preluat un articol de la Ionouka, o scrisoare adresata ei, careia ii voi da copy paste acilea.

 
Ma numesc Simona Calin si iti citesc blogul. Nu am comentat decat de vreo doua
ori, o data la postul despre vizele pentru SUA si alta data la postul in care erai
foarte suparata pe medici si ti-am spus ca eu ii stiu minunati iar tu mi-ai zis ca
pentru tine nu sunt..
Iti scriu mailul asta pentru ca stiu ca blogul tau este citit de multi oameni cu
inima deschisa si in speranta ca il vei putea ajuta pe unul din colegii mei. Il
cheama Catalin si are 25 de ani si este proaspat medic si.. proaspat diagnosticat cu
o forma grava de cancer. Pentru tratamentul acestui tip de cancer nu exista algoritm
terapeutic si o clinica din Germania il poate ajuta in schimbul a 200000 de euro
pana martea viitoare pentru a incepe tratamentul ce consta in radioterapie,
tratament citostatic si transplant de celule stem. Am reusit sa facem rost pana acum
de 75000 de euro.
Noi, colegii lui suntem alaturi de el si suntem recunoscatori pentru orice ajutor.
Multumesc
Simona


Pentru informatii despre Catalin:
Facebook: Grupul “Ajutor pentru Cata”

https://drcatalinsandu.wordpress.com/

  Un singur click ii poate salva viata. Puteti dona prin sms, prin telefon, prin card, online. Nici nu trebuie sa va miscati de pe scaun pentru a salva o viata. Oricat, 10, 20, 30 de lei, cat va lasa inima, sufletul si buzunarul.Catalin nu vrea sa moara! Haideti sa salvam o viata impreuna, va rog frumos! Mi-ar placea sa stiu ca macar cineva a donat...