Lumina albă a reflectorului o orbea. Acea lumină albă, care pică cu nonşalanţă pe faţa ei încă copilaroasă cu ochi mari şi luminoşi, cu buze împlinite şi par perfect întins. Asta e marea ei greşeală: aspiraţia către perfecţiuni. Deh, păr perfect întins, buze perfect rujate cu gloss transparent sau ruj roşu, la ocazii mai speciale, dungile alea ei incredibil şi enervant de perfecte de la ochi, mereu cu tuş negru, sunt infailible şi trase la milimetru şi tot felul de alte ciudăţenii. Ea trăieşte pentru aplauze, e moartă după aplauze, e topită. Pe scenă se simte ca acasă, se simte in mediul ei, in lumea ei. Pe scenă nu poate rani şi in mod special, nu poate fi ranită. Pentru că pe scenă nu mai e ea, aceaşi pe care o ştiu toţi. E practic altcineva, joacă viaţa altcuiva, ajută practic pe altcineva, ii crează o personalitate. Fiecare rol probabil a fost jucat de zeci de ori înainte, dar de fiecare dată altfel. Fiecare actor a creat aceluiaşi personaj, mii de personalităţi, mii de lumi.
Viaţa e defapt o scena,nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu