nu ştiu ce e asta....

O să fac un efort să scriu postul ăsta. Sunt lucruri care încă mă chinuie uneori şi lucruri pe care nu mi le mai aduc aminte exact. Dar am să scriu...cu orice risc.

Chiar dacă eşti fericit (sau cel puţin încerci să pari), sunt umbre din trecut. Umbre pe care te forţezi să nu ţi le aminteşti. Mă forţam să nu-mi aduc aminte de ţinut de mână, de zâmbete, de cum avea cineva grijă de mine. De nopţile când mă ţineai în braţe şi toată lumea era a noastră. De seara în care îmi cântai Direcţia 5-Am nevoie de tine la ureche. Melodie pe care acum nu o mai ascult. De serile în care mă lăsai să conduc. Îmi aduc aminte şi acum de bileţelul pe care ţi l-am lipit de maşină. Post it-ul pe care scria "Am nevoie de tine! ". Post it pe care l-ai ţinut pe oglinda retrovizoare. Îmi aduc aminte cum ziceai că mâna mea micuţă e făcută perfect pentru mâna ta. Îmi aduc aminte toate vorbele, fragmente de mesaje, lacrimi. Am plâns mult, am vărsat multe lacrimi de fericire... Eram atât de fericită, pentru fiecare sărut în ploaie, pentru fiecare dată când am alergat de ploaie, de fiecare dată când îmi faceai o surpriză. Fiecare dată când mă urcam la volanul maşinii tale. Fiecare data când mă ţineai în braţe şi aveai grijă de mine. Fiecare dată când erai gelos. Fiecare dată când îmi spuneai că sunt cea mai frumoasă. Nu-mi place că nu pot să-mi aduc aminte detaliile... Parcă am blank. În faţă şi în creier. Aş vrea să pun pe foaie tot. Tot anul, d al capo al fine. Dar nu pot. Nu pot... Am fost cea mai fericită, am pus tot sufletul, tot, tot... Am avut încredere din prima secundă până în ultima. M-am dus orbeşte spre tine. Ţi-am dat mare parte din mine, eram în stare să fac orice...fără măcar să-mi ceri... Mereu am trăit cu tine ceva dus la extrem, ceva perfect. Mereu am crezut în TINE şi în noi. Chiar şi când plângeam, credeam. Credeam că povestea noastră e specială. A fost. Dar o poveste specială ţine la nesfârşit. Dacă reciteşti scrisoarea pe care ţi-am scris-o... o să ştii că nu mint. Că nu am minţit niciodată. Că TE-AM IUBIT CU ADEVĂRAT. Te-am iubit sincer şi pur. Fără să aştept nimic la schimb. Şi asta a fost greşeala. Niciodată nu am aşteptat nimic. Te-am iubit fără condiţii. Şi dacă nu am aşteptat...nu am primit. Îmi pare rău că mi-ai tăiat curajul şi nu am putut să-ţi spun niciodată Te Iubesc, uitându-mă în ochii tăi. Iar la sfârşit...a fost prea târziu şi nu am mai avut putere şi...oricum nu mai avea rost. Ar fi fost ca şi cum aş fi urlat la lună. "Iar ceilalţi lupi m-ar fi sfâşiat dacă ar fi ştiut că urletul meu e în realitate un plâns..." Mi-a fost greu, dar acum în sfârşit am scris rândurile astea. Am o apăsare aşa în suflet, nu am mai trăit-o de mult, dar se pare că mi-a revenit sufletul, din nou. Acum fumez o ţigară şi mă uit în gol. Afară tună. Mi-aduc aminte de sărutul în ploaie. Da, ştiu că tu nu. Şi nu mă mai doare că nu am însemnat nimic. Doar îmi testam memoria. Sufletul meu e atât de meschin şi gol. E ca o târfă. Nu e nimic, e ok. Nici să doară nu mai ştie. Uneori ştie să-i fie dor. Dorul...dorul e rezumatul perfect a ceea ce contează cu ADEVĂRAT în viaţa ta. Noi am ştiut să fim...altfel. Sau aşa am crezut eu. Credeam că suntem făcuţi unul pentru celălalt...timpul părea să demonstreze asta... Dar viaţa e aşa curvă...mai curvă ca tine...

Iarna tu eşti marea mea, tu mă faci să zâmbesc, te ador, te iubi, eşti a mea, bla bla. Chestii care au pălit de mult.Vreau să te urăsc. Nu...Îmi eşti indiferent.Te pricepi să minţi.
 Ştiu că sună paradoxal, dar sufletul meu urlă de singurătate. Urlă de neputinţă. În faţa ta niciodată n-am putut să fac nimic. Am fost neputincioasă. N-am putut să te aduc înapoi când ai plecat. Am rămas plângând în ploaie. În schimb ţi-am cerut să pleci. Am adunat toate puterile apoi şi nu am mai plâns. Nu am mai gândit. Nu am vorbit despre tine. Ignoram fiecare pas care-mi aducea aminte de tine. Mă rugam la Dumnezeu să-mi dea putere...şi am primit-o. Am ajuns atât de puternică, aproape ca o stană de piatră. Şi e linişte. Şi liniştea vrea să fie chinuită. Şi...of, nu mai vreau liniştea asta... Mai bine te chinui din nou, decât să fii un om aşa singur... Mi-e prea rar dor de tine, dar m-ai învăţat să iubesc... şi să nu fiu iubită. Dar contează să ştii să iubeşti. În sufletul meu te-am iertat deja...

 Ascultă melodia asta. Te mai face să tremuri?