The otherside of every fear, is a freedom

Mă uit în oglindă. Îmi văd trăsăturile şi realizez cât m-am schimbat... Mă uit la mine şi nu mai sunt aceaşi. Din punct de vedere, e evident. Devin o femeie, sunt mai frumoasă, mai slabă. Din punct de vedere psihic, mă maturizez. Cresc. Unele lucruri m-au maturizat, altele m-au ajutat să visez. Am realizat cum unii oameni au o influenţă negativă asupra ta, iar alţii pozitivă. Am realizat că trebuie să deschizi bine ochii şi să fii atent în cine ai încredere. Toţi ne-am ars cel puţin odată. Şi merită oare să te arzi atât de tare, încât apoi -vorba aia- , să sufli şi-n iaurt? Eu zic că nu. Pentru că e partea aia în care te arzi. Te arzi atât de tare încât pe moment nici nu te doare. Apoi te răscoleşti nopţile în pat şi te întrebi -Doamne, cum am putut fi atât de proastă?-, bineînţeles, răspunsul nu-l ştii, că dacă l-ai fi ştiut, nu erai aici. Urmează povestea aia, te simţi ca şi cum ai fi mahmur, încă te doare, dar te încearcă un fel de...resemnare şi spui -bă nene, asta este-. Mai trece timpul, începi să uiţi, ca de obicei îţi mai aduce aminte câte-un cretin fix de chestiile pe care vrei să le uiţi, dar asta nu e o problemă, treci peste. Mai ai câte-o noapte din aia, în care nu dormi. Dar nici nu plângi. Doar te gândeşti. Despici firul în patru, ajungi la concluzia că nu eşti vinovată cu nimic. Încă puţin timp şi cunoşti pe cineva. Nu ai încredere, oricum. Eşti suspicioasă, eviţi să pui suflet, mergi pe ideea -dă-i dracu, toţi sunt la fel-. Acel cineva îţi câştigă încrederea -bineînţeles, proastă ai fost, proastă rămâi-. Merge bine un timp, iar apoi din motive...diverse, să zicem, rămâi iar în aer. De data asta te aşteptai măcar. Şi tot aşa..



Nu am peste 20 de ani, nu am trecut extraordinar de mult prin viaţă, dar am trecut suficient cât să realizez că viaţa nu e o drama. Nu îmi plac oamenii care dramatizează tot. Nu am fost fericită toată viaţa, dar am gustat din fericire suficient cât să cred în ea şi să o caut la fiecare pas. Nu trebuie să fim fericiţi mereu. Câteodată şi tristeţea e frumoasă. De asemeni, nu poate să fie mereu soare, trebuie să şi ningă... Dacă am fi fericiţi mereu, ar mai valora ceva fericirea pentru noi? Viaţa asta şi aşa e prea scurtă. Şi aşa trec anii în zbor. Şi nici nu ştii când ai făcut 18 ani şi aproape ai terminat 12 clase. Nici nu ştii când ai intrat la facultate, apoi cum ai terminat-o şi cum deja lucrezi. De ce să o facem o dramă? De ce să ne plângem mereu? De ce în loc să vorbim despre soare, despre cumpărături,despre oameni, despre lucruri superbe, despre mare...ne plângem? Ne spunem of-ul, veşnic suntem în căutare de cineva la care să ne mai plângem puţin, ne lamentăm şi suntem nemulţumiţi. De ceva vreme încoace, încerc să încep fiecare dimineaţă cu un zâmbet. Nu mereu reuşesc. Dar încerc.Încerc să mă culc cu zâmbetul pe buze. Nu e bine să te culci supărat. De asemeni nu e bine să ţii ură, amar şi ranchiună în tine. Pentru ce? Nu îi vei face rău celui căruia îi porţi ura aia imensă, ci îţi vei face rău ţie.Ne e frică să spunem nu. Inventăm fel şi fel de scuze -mi-a fost rău-, -nu pot ieşi-, -nu mai am baterie la telefon-. Nu ştim să spunem nu. De multe ori le facem altora pe plac, fără ca defapt să fim noi mulţumiţi... Fostului meu prieten nu i-a plăcut niciodată ca eu să port o rochiţă scurtă sau o fustă scurtă, sau o bluză foarte decoltată. Acum port cele mai scurte fuste şi rochii pe care le am. Pentru că mă simt bine în ele şi arăt bine în ele. Poate sună egoist, dar eu sunt pe primul loc. Am hotărât că nu o să mă mai neglijez niciodată. Pentru nimeni şi nimic. O să fac compromisuri doar atunci când merită. O să fac doar ce simt EU că e ok, şi nu ce cred alţii. Viaţa e frumoasă, nu e timp de drame, compromisuri şi lacrimi..

"Trebuie să ştim când se încheie o etapă din viaţa noastră. Dacă te încăpăţânezi să rămâi mai mult decât e necesar, pierzi bucuria de a trăi şi sensul vieţii."