"It's too late only when your you`re dead, my friend"

(film- Regăsirea)

Uneori am impresia că-mi pierd minţile complet. Că sunt nebună de legat, că am nevoie cel puţin de un psihiatru, dacă nu cumva de o întreagă echipă. Sper să-mi ţin minţile-n frâu ca să nu dau cu piciorul la ceva ce am clădit pas cu pas, la ceva pentru care am plâns, am urlat, am sacrificat ca să ţin lânga mine. Sper să fiu conştientă de gravitatea faptelor, de de tot... Uneori am insomnii, dorm puţin şi prost, mă doare capul şi etc. Dar nu aş da viaţa asta solicitantă pentru nimic. Nu mai vreau să scriu acum.

Mă doare capul şi acum şi mai sunt şi suparată. Mai nou sunt fericită doar când îmi bate soarele-n ochi şi nu mă gândesc la nimic.
P.S-mi-e silă de târfele care se cred inteligente şi NU SUNT. mi-e şi mai silă când văd chestii gen "dormii", "gândii" and so on. e ireal cât de proastă şi cretină eşti.  îţi vine cu vomă în gură, nu?

Nud

Vorbeam cu Alexandra, şi ii spuneam că aş vrea ca un pictor, unul talentat, evident, să mă picteze nud. Aş sta nemişcată tot timpul necesar pentru a fi pictată, chiar dacă aş simţi toate oasele amorţite, ochii că se închid, că mă dor picioarele, braţele, sau orice altceva. Aş face asta pentru că aş vrea să văd cât de frumoasă sunt în viziunea altcuiva, a cuiva care ştie să transpună atât frumosul cât şi urâtul în artă. Aş sta nemachiată, aşa cum sunt eu, să mi se vadă ce e frumos natural, nu farduri, nu fond de ten, nu nimic...Să se vadă căldura din ochi, timpul care a trecut, să fiu ca o carte deschisă... Să am pantofi roşii, o eşarfă roşie la gât, şi o ţigară aproape terminată în mână...Într-o zi o să mă las pictată!

Gânduri

Cineva m-a învăţat că orice ar fi trebuie să ai puţină poezie în suflet şi un zâmbet pe faţă. Sunt confuză, nu mai ştiu deloc ce vreau, ce simt, unde mă duc, ce sper. Refuz să simt şi-mi alung gândurile din cap cu o nonşalanţă demnă de invidiat. Nu ştiu niciodată dacă e bine sau nu, nu ştiu dacă am mai trăit aşa ceva. Îmi ocup timpul cu soarele, cu luna, cu joaca, cu piesa care mă obsedează de câteva zile (soundtrackul de la Twilight-river flows in you). 

Uneori sunt atât de egoistă încât reuşesc să mă auto-uimesc. E ciudat, pentru că eu credeam că pe mine nu mă mai miră nimic. Tot ce încerc să fac mai nou e să mă auto controlez, să alung gândurile care nu îmi plac, chestie pe care tot spre surprinderea mea, reuşesc să o fac. Nu reuşesc nici măcar să mai scriu ceva, pentru că îmi vin ideile alandala aşa, şi aparent cel puţin chiar nu reuşesc să le organizez în vreun fel.

Am fost mereu persoana extremelor. Ori da ori ba. Ori tot, ori nimic. Căi de mijloc nu prea am avut, sinceră să fiu. Defapt nici nu am avut nevoie de ele. Pentru că ori am câştigat, ori am pierdut.

Sper să se clarifice totul în viaţa mea şi să nu mai fiu nevoită să fug de propriile mele gânduri...am nevoie de nişte răspunsuri. Uneori îmi doresc să-mi fac un blog anonim, aşa n-ar şti nimeni cine sunt, şi probabil aş scrie mult mai dezinvolt...

P.S-am dat din nou de o piesă care mi-a fost tare dragă. Special needs-Placebo.

...Christine

I know the feeling to be all alone,so let's drink to the fact we're not

-Şi tu?..



-Şi eu... Ţi-a trecut vreodată prin mână vreo sârmă... sau prin picior?


-Nu...


- Deci nu ştii cum e...


-Nu..


-Fii atent!... Întâi îţi intră sârma!... Apoi, câteva secunde nu simţi nimic. După aia, începi să te miri, nu poţi să crezi că ţi s-a întâmplat aşa ceva chiar ţie... apoi... conştientizezi... încă tot nu te doare... pe urmă, te apuci şi începi s-o scoţi...


-Sârma...


-Da, sârma... poţi s-o scoţi cum vrei... încet sau repede... indiferent tot doare.... dacă o scoţi încet, atunci doare constant până termini de scos... şi pe urmă, doare normal...


-Sârma...


-Da! Dacă o scoţi repede, atunci doare foarte tare, dar durează puţin... depinde de ce fel de om eşti...


-Adică sârma...


-Nu, gata cu sârma! Acu' începe durerea de după... Acum începe să usture...


- Sârma?


- Nu! Rana! Rana ustură... te uiţi la ea şi ustură şi doare din ce în ce mai tare...


-Şi pe urmă?


-Pe urmă ce?


-Ce se-ntâmplă pe urmă?


-A, păi pe urmă vine cicatrizarea... Asta durează ceva timp...


-Cicatrizarea...


-Da... teoretic durează vreo şase luni... dar am văzut oameni la care durează şi câte un an sau doi... sau toată viaţa...


- (izbucnind în râs) Cicatrizarea? Fugi, bă d-aici! La mine n-a durat atât. A durat cam 2 săptămâni, a făcut o coajă, s-a uscat şi-a căzut...


-Păi ştiu de ce! N-a fost intens...


-A fost intens.


-Nu, n-a fost intens...


-Da' de unde ştii tu?


-Se vede după tine...


-Ce se vede? Că nu-s intens?


- Da. Nu zic acum, poate greşesc, dar n-a fost ca la mine...


-Da' de unde ştii tu?


-La tine cât a durat?


-Nu ţi-am zis? Două săptămâni.


-Nu... cât ai stat înfipt?


-(pauză) Unde bă să stau înfipt?


- Cât ai stat cu ea?


-Cu cine mă, cu sârma?


-Nu domnule! Cât a durat relaţia? Relaţia ta cu iubita ta?


-(pauză lungă) Aaa... vorbeai in metafore.

Până şi soarele e gol.

 Daţi play înainte să citiţi, vă rog.

Pur şi simplu nu pot găsi o explicaţie pentru ce mi se întamplă. Mereu am crezut că eu sunt cea deşteaptă, că am înţeles viaţa mai bine ca celelalte femei şi că NICIODATĂ nu o să cad în capcană. Pe urmă ai apărut tu în viaţa mea şi acum mă simt pierdută. M-am îndragostit iremediabil. Uneori îmi doresc să te alung, să te îndepărtez, dar la fel de mult pe cât doresc asta, cu atât mai mult nu am puterea.
Viaţa este un joc dur şi halucinant, viaţa înseamnă salturi cu paraşuta, înseamnă risc, înseamnă să cazi şi să te ridici, înseamnă alpinism, înseamnă voinţa de a ajunge în punctul tău cel mai înalt şi a te simţi nemulţumit şi neliniştit când nu reuşeşti să o faci.

Uneori prind momentul când pereții nu mai contează… respir.Aerul miroase a tine. ..ca atunci când ai venit ca să nu mai pleci niciodată.
Ori am înebunit ori nu ştiu ce se întamplă. Azi e 24. Am făcut 11 luni cu tine, cele mai frumoase din toată viaţa mea. Nu pleca niciodată...

Nu vreau să mai scriu. O perioadă cel puţin. Vă las cu o melodie superbă.
... Şi nu uitaţi. Nu credeţi niciodată tot ce auziţi, nu spuneţi niciodată tot ce ştiţi, nu DĂRUIŢI NICIODATĂ TOT CE AVEŢI. 

 
Vă pupă Christine.

Steaua mea...

Nu pot să cred că blogul meu are deja 123 de postări. Nu pot. Când mi-am făcut blogul ăsta abia începusem relaţia cu el. Eram un alt om. Mai mică, mai imatură. Între timp am învăţat să iubesc, să răspund pentru faptele mele, să fiu mai matură. Greu de crezut că poţi învăţa atâtea de la un om. N-am ştiut până acum. 

Eu de mică am fost o norocoasă. Am crescut sub o stea norocoasă, pe care mulţi nu o înţeleg, sau nu o aprobă. Am avut mereu fix ce mi-am dorit, iar de multe ori chiar şi ce nu mi-am dorit. Am făcut ce m-a tăiat capul, de câteva ori am regretat amarnic, dar a meritat. Pentru că mereu m-am gândit eu aşa că mai bine faci şi regreţi decât să nu faci şi să regreţi că n-ai făcut. Fac în continuare ce-mi place, ignor ce nu-mi place sau înfrunt, lupt pentru ce e al meu, merg pe drumul viselor mele, lupt să le îndeplinesc. Aşa am ajuns azi aici, cu o familie frumoasă, fericită, am tot ce-mi doresc, un prieten la care ţin enorm şi visele la care nu renunţ niciodată. 

Uneori sunt tristă, dar în majoritatea timpului zâmbesc, pentru că dacă înveţi să fii suficient de tare, nu te poate dărâma nimic! Dacă nu fericirea, iubirea, respectul, încrederea, ziua de mâine ne ţin în viaţă, atunci ce? Trebuie să învăţăm să apreciem când avem sub nas, dar dacă pierdem să nu ne agăţăm de trecut. Pentru că doare. Rău.

Sunt câteva lucruri pe care nu le suport. Prostia, ignoranţa, prostul gust. Asta sunt eu şi nu o să suport niciodată oameni de genul in jurul meu. Pur si simplu. Dacă se simte cineva, ghinion.



in this world, I tried not leaving you behind
...and remember...don t take life too seriously...

Astăzi doare.

Sunt oarecum obosită, stresată, deprimată. Ştiu, e a dracu de ciudat să fii deprimat pe vremea asta. Am eu impresia aşa că dacă aş ieşi acum pe balcon şi aş zbiera, aş trezi şi praful din morţi. Dar nu o fac, prefer să scriu. Scriu. Da, asta mă linişteşte. Oarecum. Dacă aş putea să ma întorc în timp ce aş face oare? Aş proceda la fel? 

Sufletul meu a ajuns la concluzia că e tâmpit, concluzie la care nu am ajuns prea greu, e uşor să ajungi la ea. Dar nu asta era ideea. El, sufletul, trebuie să se pregătească. Cât se poate de repede şi cât se poate de bine. Acum conştientizez că pot să mă pun şi în cap, tot o să doară. Poate nu chiar acum, aşa cum simt eu. Poate peste o lună, două, hai trei. Maxim. Deja am învăţat să presimt chestiile. Să le miros. Nu pot spune exact niciodată, dar presimţirile mele se cam adeveresc mereu. Şi numai Dumnezeu mi-e martor că aş vrea măcar acum să n-am dreptate. Nici nu pot să vorbesc despre asta, vorbesc numai aşa, in dodii, tot amân momentul, încerc să trag de timp, poate încă puţin... Numai că problema e că timpul nu mă aşteaptă nici pe mine, nici pe nimeni... Ar trebui să trăiesc. Scriu de vreo 10 minute şi încă îmi vine să urlu. Şi de data asta nu am tratament. Orice aş face, starea asta e predominantă. Eu nu am ce face. Însă e cineva care poate, dar nu o face...Încă mă rog să nu se ajungă să fie prea târziu. Pentru mine.

Că dacă o să fie aşa, o să regret...amar... Ai curaj, Cristina, nu fi naivă, şterge-ţi ochii, adesea căderea e un mijloc de a te ridica mai sus...

You are my life. You`re the only thing that it would hurt me to lose.

Alergi prin visare, te împiedici de primăvară şi cazi în realitate. Te recunosc - îmi laşi la uşă în fiecare zi o primăvară.  Fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine. Poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face geloasă ,nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură. Fii lângă mine, ţine cu mine. Te ador.

Mă cunoşti aşa cum sunt, înţelegi ce am fost, accepţi ce am devenit, şi mă laşi să cresc în continuare. Mă înveţi, mă ajuţi, îmi arăţi cum să sper, să iubesc, să ajut la rândul meu pe ceilalţi. Mă respecţi, mă răsfeţi,mă ţii în braţe,mă alinţi, mă adori, îmi arăţi că pot câştiga.  Cu tine e mai uşor, zâmbetele sunt mai calde, dimineţile mai frumoase, somnul mai dulce, lacrimile mai puţin sărate, inima mai caldă, adevărurile mai puţin dureroase.
De aia te iubesc...

...A ta,
Christine 

Azi poze

V-am promis nişte poze, aici sunt acum. Sunt obosită, leneşă, confuză. Azi nu scriu, azi vă las cu pozele.

The more I learn, the more I learn, it's the more I cry, the more I cry...

De ce o iubim pe mama

1. Mama m-a invatat SA APRECIEZ O TREABA BINE FACUTA
“Daca vreti sa va omorati intre voi, mergeti afara. De-abia am terminat de facut curat”

2. Mama m-a invatat ce e RELIGIA
“Roaga-te sa iasa pata aia din covor”

3. Mama m-a invatat ce e LOGICA
“Pentru ca asa am zis eu,de-aia”

4. Mama m-a invatat MAI MULTA LOGICA
“Daca cazi de pe hinta si iti rupi gatul, nu te mai iau cu mine in oras”

5. Mama m-a invatat ce e IRONIA
“Plangi in continuare, si o sa-ti dau eu motive pt care sa plangi”

6. Mama m-a invatat ce e CONTORSIONISMUL
“Uita-te la murdaria de pe ceafa ta “

7. Mama m-a invatat ce e VREMEA
“Camera ta arata de parca a trecut o tornada prin ea”

8. Mama m-a invatat ce e IPOCRIZIA
“Daca ti-am zis o data, ti-am zis de un milion de ori: Nu exagera!”

9. Mama m-a invatat despre CICLICITATEA VIETII
“Eu te-am facut, eu te omor!”

10. Mama m-a invatat despre SCHIMBAREA COMPORTAMENTULUI
“Nu te mai comporta ca taica-tau”

11. Mama m-a invatat ce e INVIDIA
“In lume sunt milioane de copii mai putin norocosi care nu au parintii la fel de minunati cum ai tu”

12. Mama m-a invatat ce e ASTEPTAREA
“Asteapta numai pana ajungem acasa”

13. Mama m-a invatat ce inseamna A PRIMI
“O sa ti-o primesti cand ajungem acasa”

14. Mama m-a invatat ce e UMORUL
“Cand o sa-ti tai degetele de la picioare jucandu-te cu masina de tuns iarba, sa nu alergi plangand la mine”

15. Mama m-a invatat CUM SA DEVIN UN ADULT
“Daca nu mananci legume, nu o sa mai cresti niciodata”

16. Mama m-a invatat ce e GENETICA
“Esti exact ca taica-tau”

17. Mama m-a invatat despre ARBORELE MEU GENEALOGIC
“Inchide usa dupa tine. Ti se pare ca te-ai nascut intr-un cort?”

18. Mama m-a invatat ce e INTELEPCIUNEA
“Cand o sa fii de varsta mea, o sa intelegi”

19.Mama m-a invatat ce e JUSTITIA
“Intr-o buna zi, o sa ai si tu copii.  Si sper ca o sa fie exact ca si tine”

P.S. : Rândurile astea nu îmi aparţin, ci aparţin categoriei "De prin lume adunate"
P.S2-Te iubesc, mama!

Teorie

Cred că una din cele mai mari greşeli ale mele a fost faptul că mereu, dar absolut mereu m-am gândit la binele altora, mai presus de mine. M-am stresat de fiecare dată când am făcut o promisiune, le-am respectat, m-am agitat. Eu pentru mine am fost undeva pe locul 3. Iar pentru asta am plătit de fiecare dată. Mi-am promis apoi mie să fiu pe primul loc, mai sus de oricine, nu a fost aşa. Mi-am construit zidul care ar fi trebuit să mă ţină neatinsă, a fost dărâmat, l-am construit iar, a fost dărâmat, apoi nici măcar n-a mai durut.

I used to have a theory about the holes in our hearts.I thought that they dissapear when our regrets do.
Well..my theory kinda’ sucks.
They hide.They move.They transform.But they don’t dissapear.No.They wait.
And then..suddenly, when you try to smile ,you figure out that meanwhile they have carved out another hole inside you.
So I have a new theory: Some people move on..and some,who cannot..end up riddled through like Swiss cheese.

The chess game

"Dante: May I ask you something, Lucifer?

Lucifer: Yes?

Dante (moves Rook): Why?

Lucifer: Why what?

Dante: You know, why did it happen?

Lucifer (moves Pawn): I am still lost, why did what happen?

Dante: ...your fall.

Lucifer: Mind your manners, Dante. I did not fall. I simply left, on my own accord for that matter. There is as vast contrast between both statements as there is a distance between Heaven, Hell and Earth.

Dante (moves Pawn): I'm sorry.

Lucifer (moves Bishop): It's fine.

Dante (moves Knight): Why did you walk away from it all? From God?

Lucifer (moves King): 'Cause He's a cheater.

Dante: Excuse me?

Lucifer: Is there something wrong, Dante?

Dante: That was not quite the answer I had in mind.

Lucifer: What did you have in mind then?

Dante: Something more...enlightening I suppose.

Lucifer (sighs and moves Pawn): That's exactly what's wrong with you mortals. You talk far too much and expect to be talked to equally as much. Precisely why I hate philosophers. They are equally as revolting as second-hand used car salesmen who insist on showcasing the fine workmanship of the vehicle from better times when the original question was merely "Can it be driven?".
Everything must be wrapped in a thick layer of mystery and awe. Every tale must be epic and each hero tragic. You humans are such drama queens.
In reality, both the answers and the questions could and should never exceed three words each.

Dante (moves Knight): Still...

Lucifer (moves Bishop): Look, Dante... I just left. I woke up, saw the strings He attached to every damn puppet He made. From my free will lacking brothers to the creation of your entire kind for the sole purpose of feeding His narcissist self.
I got sick of everything. I really did. Then I decided I had enough. So I left. He's more of a cheater than you could possibly imagine, even more than I am.

Dante (moves Knight): But what about the Scriptures then? All the tales we've heard since the dawn of time?

Lucifer (moves Rook): He sure does have a passion for theatrics, doesn't He?

Dante: So it's all a lie?

Lucifer: Yes, it's a lie. A facade, a steaming pile of crap, orchestrated merely to save face. I'm telling you, He's such a cheater!

Dante (moves Pawn): ...

Lucifer (moves Bishop): I must say though, I'm terribly amused by your reaction. I thought you were an atheist.

Dante: I was... But that kinda' changes once you meet God in person.

Lucifer: A valid point. But, nevertheless, you never needed God in the first place. He needed you.

Dante (moves Rook): But what about Heaven? And Hell? Why is it so...

Lucifer (moves Bishop): Ha! Ha! I sure got Him there, didn't I? I certainly did. He thought He'd condemn me and make all your kind come to me for similiar "sins" and have me punish you. He sure didn't see this coming at all. I changed everything here. Turned Hell into Heaven and had Him turn His Heaven into Hell in order to balance things out. You should've seen the look on His face, wish I had a camera.

Dante (moves King): I see...

Lucifer: Da Vinci and Piccaso did a lovely job with the place, don't you think? I'm epically fond of the curtains. Love the dark brown shades.

Dante: They are nice, indeed.

Lucifer (moves Knight): Just nice? You should've seen what Dali did with this place just last month. Don't ever let a surreal artist redecorate your home. Way too trippy.

Dante (moves Queen): I agree with this one.

Lucifer: Though I must give God credit for something.

Dante: What for?

Lucifer (moves Bishop and checkmates): He was a much better chess player than you are."

P.S-nu e postul meu, dar e superb! 

Inimi cicatrizate

Da, plâng extrem de uşor.
Plâng atunci când mă depăşeşte situaţia, atunci când mă cert cu el, mă atinge aproape orice vorbă din partea persoanelor dragi (din partea persoanelor de care nu-mi pasa, sunt exact la polul opus, nu am niciun sentiment de nimic), plâng atunci când sunt obosită, când mă lovesc tare. Nu suport să pierd. Suport, dar nu lucruri/oameni dragi. Nu oamenii pe care-i iubesc. Mi-ar plăcea ca oamenii pe care-i iubesc să rămână pe veci aici. Dar oamenii pleacă...fie mor, fie...aleg să plece. Unii rămân. De multe ori, inclusiv noi alegem să plecăm. Uneori doare, alteori nu. De fiecare dată când sunt tristă, îmi aduc aminte că am inscripţia pe gât, care o să stea acolo pentru o viaţă, tatuajul cu ,, La vita e bella``, tatuaj în care trebuie să cred, nu? Alteori mă gândesc că de m-aş opri o clipă din vâltoarea vieţii nu ştiu dacă aş mai avea puterea să pornesc din nou la drum...

Absolutul nu se gustă de două ori !
...Christine