These days...

Mesaje. Inbox. Ştergere. Ştergere totală. Sunteţi sigur/ă? Da, sunt sigură. Şterg totul fără niciun regret, arunc chestii-la fel, fără niciun regret-. Că e simplu şi că nu mă leagă nimic de nici măcar UNUL singur din toate mesajele alea. Şi de altfel de nimic altceva, mai nou. If that makes me a bitch, okay.

Nu mă mai leg de oameni- în schimb am rămas legată de cei de care eram legată deja, chestie care nu mereu mă avantajează. În loc să ies pe plus ies din ce în ce mai des pe minus. Şi nu numai că nu mă mai leg- că mi se pare că n-are oricum niciun rost. Acum, cel puţin. Oricum, fiecare om de care îţi permiţi să te ataşezi o să însemne o altă pierdere, undeva de-a lungul vieţii.  Şi ce rost are? Acum cel puţin, in the moment of speaking (haha, writing), nu dau doi bani pe cunoştinţe noi. Haha, sunt anti-socială!

 Zilele trec din ce în ce mai repede, nu mai am niciun fel de noţiune a timpului, sunt permanent ocupată, şi parcă am uitat de tot ceea ce mi-a păsat vreodată şi mă concentrez pe alte chestii să nu-mi pierd din nou capul. Acum chiar nu-mi permit să mă mai pierd nici măcar o singură dată. Că fix aia-mi mai lipsea. 

Sunt leneşă, beau ceai, fumez cam mult, uneori mi-e dor, sunt încăpăţânată, scot o oră de somn din nimic, chiar dacă nu am timp, dorm aşa, făcând alte chestii, nu m-am mai uitat la Medium că nu am avut timp, colegii îmi spun Bubu, zâmbesc tot mai des. Sunt ocupată şi n-am aer nici de mine, dar vine weekend-ul şi am chef să respir acum...

 Mă bucur de soarele de-afară , care nu ştiu cum şi-a făcut prezenţa iar, mă bucur de privirile întoarse pe stradă după mine, mă simt bine, mă simt sigură pe mine, chiar dacă uneori clachez..

 Şi sunt fericită. Nu am tot ce-mi doresc, e imposibil să ai tot ce-ţi doreşti, oricât de mult ai lupta. Nu am nici jumătate din ce doream şi totuşi sunt fericită !

Poza de mai sus e de pe tumblr, e a unei fotografe cunoscute. Atât de cunoscute, că nici nu mai ştiu cum o cheamă

ps- vă las cu un textuleţ, spre surprinderea mea, nu reţin a cui e, dar mi-a adus aminte de nişte vremuri frumoase:

later edit: poezioara e a lui Mircea  Cărtărescu, după cum am aflat lately, şi îmi şi amintisem

 "Fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.

Poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,

Nu mă părăsi căci n-aş mai suporta nicio ruptură.

Fii lângă mine, ţine cu mine.

Înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,

Fii iubita mea permanent.

Hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.

Să ne ataşăm, să ajungem la echilibru"

“ma cheama sonia vlad am 26 de ani, cancer la stomac si inca sase luni de trait. pe orgoliul meu il cheama patrocle. nu am puteri speciale, am verificat."

"te’ai gândit de o mie de ori la primul lucru pe care l-ai face dacă ai şti că o să mori curând, nu? dar eşti liniştit, n-o să ţi se întâmple tocmai ţie. ai un destin măreţ. aştepţi o minune, ştii că o să vină pentru că aşa se termină toate filmele americane.
boala mi-a deschis ochii. nu contează când mori până la urmă, aşa că le-am încercat pe toate. ai să vezi. sex, droguri, tratamente…am întâlnit o gramadă de lume, ba chiar am reuşit să mă îndrăgostesc. de un bărbat diagnosticat cu hiv. o relaţie total diferită de ce ai crede tu.
nu am priceput niciodată sporturile extreme. senzaţii tari? adrenalina? încercaţi cancerul!"

soni e o carte scrisă de andrei ruse. cu litere mici. am citit-o pe soni în toate locurile posibile (nu foarte multe, ce-i drept, pentru că am terminat-o într-o zi. )- la şcoală pe sub bănci să nu fiu văzută de vreun prof. acasă în pat, înainte de somn, în timp ce am mâncat, la ţigară. peste tot. soni şi-a pus o amprentă majoră. m-a lăsat impresionată şi şocată. a fost o lecţie de viaţă. scriu şi eu cu litere mici, că în soni literele mari nu înseamna n-i-m-i-c. pentru andrei ruse e uşor să scrie despre lucruri atât de mari cu litere mici.

 soni are 26 ani, are cancer la stomac şi încă 6 luni de trăit. sau cel puţin aşa crede ea. era o fată obişnuită, care obişnuia să aibă o relaţie serioasă, care totuşi se terminase destul de recent, o familie normală, un job, o "cea mai bună prietenă". şi aşa din senin: şoc-caner. atunci începe aventura. şocul, groaza. disperarea. voinţa cretină de a dormi cât mai puţin şi a trăi cât mai mult. îşi calculează tot felul de programe, cum să facă să doarmă cât mai puţin. serii de întâmplări, evenimente, oameni noi, etc. 

soni încearcă cu disperare să evadeze. cartea e scrisă cu mult umor, deşi situaţia nu e deloc amuzantă. soni merge cu dana, prietena ei cea mai bună să-şi aleagă chiar ea sicriul, se pune să se pozeze, fac mişto de tipa de acolo, de un taximetrist, scene care într-un alt context sunt foarte funny.  soni nu se opreşte aici. încearcă tot felul de senzaţii tari, trăieşte la maxim, se îndrăgosteşte, riscă. 

(Taximetristul ingrozit, dupa ce afla de boala Soniei, o intreaba):
-da’ cum doamne iarta’ma?
-e, cum? pur si simplu. nu stiti cum e cu cancerul?
-exact asa.
-de la televizor e, va zic eu. am vazut cateva documentare…si-asta face cancer! nu stie lumea, dar asta si tigarile e, fir-ar mama lor!
-pai de la tv mi-a zis si mie ca e…
incercam sa ma abtin cat puteam de mult sa nu rad in hohote. dana la fel, o observasem in oglinda. avea mana pe fata.
-de la televizor, nu?
-daca va zic…mai ales de la prostia aia de OTV.
-aoleu!
-pai da, nu stiati? ca aia emit prost de tot, au niste aparatura d-aia veche, vai mama ei. si cum eu ma uitam in fiecare seara…am patit-o, vedeti?
dana se chircise toata in spate si tremura de ras. din cand in cand mai scoatea niste chicoteli, apoi isi lasa doar gura acoperita de mana ca sa i se vada ochii inlacrimati.
-vai, da’ nu plangeti doamna, doriti un servetel?s-a sesizat imediat soferul.
-nu, nu, multumesc…doar ca…mi-e greu acum sa reaud povestea, i-a raspuns dana silabisind.
-doamne pazeste!! a exclamat taximetristul, inchinandu-se in fata bisericii de la obor. dar cum? si nu faceti tratamente d-astea?
-ba fac, de-aia nu mai am nici par!
-aoleu!
-asta e viata, ce sa-i facem acum? am concluzionat eu.
-da, mama ei, da’ cum se intampla…am auzit-o si pe-asta! si de la OTV ziceti, nu?
-de la OTV, de la Acasa, mi-a dat doctorul o lista. le stia bine, ca mai sunt cazuri.
-da’ la acasa ce-are, doamna?
-tot asa! transmisii proaste. cica nici Proteveu’ nu o duce prea bine, dar cu Acasa e pulbere!
-doamne! sa-i spun lu’ nevasta-mea! sarbu asta chiar ca-i al dracu’ de zgarcit…am tot auzit…si cu tratamentele-astea nimic?
-nimic nimic…m-am dus prea tarziu. bine, sanse pot fi, nu zic…da’ mai am cateva luni si acum ma gandeam sa vad cum ma-ngrop si eu…ca omul.
-doamne, da’ ce-a ajuns lumea asta…
-macar e bine ca mai aflam si noi. ce, eu daca stiam dinainte ma mai uitam la diaconescu, la d-astea?
-da, dar chiar asa, sa moara oamenii si altii sa faca bani asa? chiar pan-aici? nu e nene! nu mai e viata cu nesatuii astia! si-atat, doar de la tv, asa?
-pai ce-mi trebuia mai mult?
-doamne-ajuta! si taximetristul s-a crucit iar. ce-am ajuns…"

şi atunci apare întrebarea în mintea cititorului. 

"eu ce aş face dacă aş mai avea de trăit doar 6 luni de zile?"

îţi dezvoltă la maxim empatia, capacitatea de a te pune în locul cuiva, te face să o înţelegi pe soni şi totodată să te crezi ea. soni se lipeşte de tine şi-ţi urlă în creieri: "tu? tu ce faci? trăieşti? dar dacă ai avea cancer? ai trăi??" 

îţi dă o lecţie de viaţă. soni e din ce în ce mai rău. soni are coşmaruri, viermele o distruge.

câteva citate: 

sau 

 "in singuratate, orice forma pare sa respire. orice piatra cu anumite configuratii ciudate are ochi. de aceea oamenii singuri lovesc. ca sa nu se indragosteasca de pietre sau de statui."

sau

"cat de genial a fost omul care l-a inventat pe dumnezeu. ma gandesc la un batranel adorabil, la un barbos trist, parasit de nevasta si de copii. dumnezeu? nemernicul e sus pe tavan, inecat in fumul de tigara, uitandu-se cu sila... dumnezeu pana la urma este singura explicatie pe care o accepti. din mila. din caritate fata de tine si fata de cautarile tale fara sens. o forma a unei nebunii, acceptate social, o schizofrenie mitologica." 

sau


“nu e nimic aici in afara dorintei noastre de a muri cat mai tarziu posibil”

sau "iata o intrebare: daca ai putea sa cunosti viitorul, fara sa-l poti schimba cu ceva, ai mai vrea sa il stii?" 

 ar mai fi o grămadă, dar prefer să vă decideţi să citiţi şi voi, şi să vă convingeţi singuri

 iar finalul e unul neaşteptat şi şocant, pe care nu, nu vi-l zic. atât pot să vă zic că e o adevarată lecţie de viaţă. oare chiar trebuie să primim o lecţie din asta, ca să trăim? de ce lăsăm totul pe una din zilele astea pentru că "avem timp?" nu, nu avem timp. nu! şi chiar dacă nu suntem ca soni (care dă impresia puternică de realitate, şi mă face să cred că a existat o soni- defapt e o soni, în fiecare dintre noi). nu avem timp. trebuie să trăim, ACUM.  nu mai târziu. nu mâine. nu peste 5 minute. ACUM.

spusesem şi finalul cărţii dar la cererea lui...da, chiar a lui andrei ruse, l-am şters. 

 şi acum nu pot să mă abţin să vă întreb...voi...voi ce aţi face dacă aţi mai avea de trăit fix 6 luni? vă rog frumos, gândiţi-vă şi răspundeţi-mi sincer, aş fi tare curioasă. 

ps- poza este luată de pe facebook-ul lui andrei ruse.

Chestii pe care le fac oamenii often enough şi care te enervează. Sau top expresii şi întrebări cretine

Te sună la o oră inumană (ex: 9 dimineaţa în week-end ), zici un "Alo" somnoros şi ei te întreabă cu cea mai cretină voce ever "DORMI?"

 Da, dorm, vorbesc cu tine în somn, că nu-s doar nebună, isterică şi paranoică, ci şi somnambulă. E, ce zici?

 Te sună pe telefonul fix, asta dacă ai ghinionul să deţii unul, şi te întreabă "eşti acasă?"

 Nu, uite, sunt în faţa blocului, am ieşit să mă plimb

 "Ai cumva o ţigară? Pot să iau şi eu aia, aia, aia, aia? "

 Nu, nu poţi. Şi ca să te scutesc de întrebare, nici mâine nu o să am. Na!

 "Te rog frumos să stingi ţigara, că aici nu se fumează, mi se face rău de la fum."

 Ei lasă, aşa cum ţi se face rău, aşa îţi şi trece. While you are dying, I m out of here, că nu-mi impui tu mie unde fumez şi unde nu.

 "Mă iubeşti? Da dacă şi dacă şi dacă..."

 Aşa deşteapto, freacă-l la cap, că asta-i soluţia. He ll be yours forever. Bingo!

 "De ce fumezi?"

 De filtru frăţică, adică cine pana mea eşti tu să-ţi dau eu ţie explicaţii din astea? Faci vreun sondaj de opinie, calcul sau ceva de genul în funcţie de cât fumez eu şi cât cheltuiesc pe ţigări?

 "Iubitule, m-am îngrăşat?"

 Aici e aici. Orice ai spune tot nu-i bine. Să te ferească sfântu să spui DA, că ai pus-o de-a binelea. Dacă spui un simplu NU, o să zică că sigur o minţi. Dacă spui da, dar slăbeşti tu... în cele mai mari filme horror n-ai văzut tu ce o să păţeşti. Ea deja are flashuri cu tine într-o baltă de sânge.

 "Mai trăieşti?"

  

 Bineînţeles că nu, tu eşti un fel de medium, dar vorbeşte mai încet, că ceilalţi nu mă pot vedea.

 "Te-ai tuns? Te-ai vopsit?"

 Nu, e o iluzie optică. Adevăru e că am tuns vreo 24 de cm, da e insesizabil, bravo, mă  mir că ai observat!!!

 "Iiiiiii, ai venit deja?"

 Nu, încă sunt în centru, dar mă bucur să te văd şi eu.

 "De ce eşti single?"

 Uite d-aia că mi s-a acrit de dăştăpţi ca tine măh!

 "Ştiu că m-a înşelat, da eu îl iert."

  

 Aşa mămică, ăsta e spiritul, bravo, bravo, bravooo!!!! N-o să se mai repete, nu-ţi fie frică, a fost o scăpare. Nu aştepta scuze de la el, caută-i-le tu, gândeşte-te că nu i-ai oferit poate tot ce trebuia şi de asta. Stai liniştită, e ok.

Şi tot din seria cu înşelatu

 "Eu te iubesc pe tine, ea nu înseamnă nimic."

 La asta aşa tare mă umflă râsu, că nu găsesc nicio replica inteligentă

 Întrebarea mea: de ce vorbesc oamenii când mai bine ar tăcea? Care sunt chestiile care vă enervează pe voi?!

Today I had a thought. What if I... what if I had never met you?

Zile fara soare, dar totuşi cu soare

 Ieri a fost una din cele mai bune zile din săptămână.

 Am început dimineaţa cu un cappucino de la automat, şi o ţigară (delicios ). Am continuat dimineaţa cu un test la filosofie, unde mi-am pus creieraşul în funcţiune la un eseu despre homo religiosus şi homo rationalis (adică omul care crede în destin, şi omul care crede în liberul-arbitru )

  

 Am continuat dimineaţa cu colegii, la Operetă la Braşov- Vânzătorul de păsări. Excelent, pe bune, am rămas uluită. Şi cu nişte poze geniale:

Am continuat după-masa cu o curăţenie şi un somn mic...

Şi seara am fost cu ai mei scumpi colegi , la concert Viţa de vie, şi Iris. Nu am poze din păcate, însă ne-am zbenguit, am ţipat, am cântat, eu am stat în cârcă (ih, ce bine să fii micuţă ), şi mi-am adus aminte de vechile melodii de la Viţa... Am cântat pe aceeaşi voce pe Vino la mine, Praf de stele, Varză...

 Am zâmbit şi am fost apoi în oraş, am râs, am făcut miştouri. Şi ne-am simţit bine. 

 Apoi am continuat noaptea într-o nota romantică şi am revăzut Jeux d enfant(Love me if you dare), un film francez extraordinar, care te face să vezi viaţa altfel, să îndrăzneşti, să ai curaj. Îţi arată că iubirea adevarată mereu îşi găseşte calea. Dacă nu l-aţi văzut, nu ştiu ce aşteptaţi!

 Iar azi, diseară, o să închei week-end-ul cu un concert Simplu. Spun că o să-l închei, pentru că duminica e zi de teatru, apoi de băiţă şi spălat pe păr, şi de făcut tot felul de chestioare pentru săptămâna care vine...

 Life s good

 PS-În amintirea trecutului-Viţa de vie-Vino la mine, m-a sensibilizat şi pe mine şi pe toţi cu care eram, de am cântat-o toata seara. Imaginaţi-vă o şleahtă de puşti pe străzi cântând "Vreau sa viiii iar inaaaapooooiii, să fim iar amandoiiii, vino la mineeee, vreau să fiu iaaaar cu tineeeeee"

Vreau!

Verbul care predomină în tot ce sunt eu zilele astea e "vreau!", "a vrea". Vreau să nu-mi mai fie frică, să nu mă mai sperie schimbările, să fiu mai bună, să se termine unele chestii odată, vreau să nu uit, vreau să nu uiţi, vreau să-mi iau inima în dinţi şi să trăiesc, vreau să ies din rutină şi vreau o pată de culoare.

 N-a fost cel mai bun an din viaţa mea, dar vreau să cred că încă se mai poate "drege". Că încă se mai poate întâmpla ceva bun, remarcabil, să fiu FERICITĂ- în adevăratul sens, aşa cum eram odată. Vreau să cred că viaţa asta nu e chiar aşa cum a fost în ultimul timp.

 Trăim într-o lume în care e ori da ori ba, ori alb ori negru, ori totul ori nimic, n-avem timp de pierdut, nu te plac, pa, la revedere. Ne despărţim prin sms-uri, ne rănim, ne dezamăgim, cu nicio remuşcare, nicio jenă. Adică pa, tu pleci, vine alta, şi tot aşa. E simplu.

 Şi vreau să cred că de acum o să fie simplu, că de acum vine liniştea...

Produsele elf-swatch

Deşi blogul meu nu este nici pe departe unul de fashion sau de make up, sunt şi eu foarte interesată de machiaj şi experimentez ori de câte ori am timp şi chef. Aşa că, prin urmare, mi-am comandat şi eu renumitele produse E.L.F- nu ştiam din ele, din auzite. Sunt nişte produse bune, ieftine, singurul lucru dezamăgitor la ele e că în America (că de acolo provin), sunt doar 1 dolar per bucată. Mă rog, am înţeles că costă şi transport şi tot pentru ca ei să le poată aduce de acolo. Oricum, a fost o promoţie la ei pe site cu 8 ron bucata. Deci sunt mulţumită.

 Trusa de farduri-Brightening eye colour- Rocher

O trusă care-mi place foarte mult, deşi se vede aiurea în poze, datorită aparatului care nu e tocmai unul profesional.

 Fard cremă- Nuanţa blueberry

 Şi ăsta îmi place foarte mult, se vede extraordinar pe ploape şi pare foarte rezistent, iar culorile sunt foarte intense

 Candy shop lip gloss- Mocha Maniac

 Nu am reuşit să pozez mâna, dar e super super tare, are un miros de ciocolată de mai mai că ai mânca luciuri de buze. Great!


 Şi last but not least, luciu de buze Pumping lip glaze- Nuanţa Mocha Ice. Miroase a menta, e foarte răcoritor. O parte e gloss transparent, iar cealaltă un pic mai deschisă (ca în prima poză, cea cu tubul)

 Ar mai fi 2 rimeluri, unul de la E.L.F, care încă nu l-am încercat şi tot ce pot să zic despre el este că are 2 părţi. Pe o parte e water resist şi pe cealalta rimel normal.
 Şi rimelul maybelline colosal cel care acum e la promoţie cu 15 roni, în aproape orice magazin. Eu am luat pe maron, e superb, şi face nişte gene foarte lungi, numai bune de ;;).

 Deşi posturile astea nu sunt genul meu (şi nici al blogului), am făcut asta în caz că va fi util cuiva. În concluzie, ador E.L.F şi cu siguranţă voi mai comanda!

PS ofttopic-  Nu sunt o snoabă, nu sunt ahtiată după vizualizări şi commenturi, dar am văzut azi că sunt pe locul 868, ultima oară când văzusem eram pe 1087, şi nu poate decât să mă bucure e un fel de confirmare a  muncii mele. Mulţumesc!!!

 Cu drag,
 Miss S

Forever?

Vreau să vă spun o poveste....

 Se întâmpla în anul 1950. Erau un el şi o ea. Ea avea un nume tare frumos. O chema Anelize. Un nume atât de rar întâlnit, dar care totuşi îi venea mănuşă. Anelize era frumoasă. Avea ochii mari, negri, o talie subţire şi un bust mare. Era micuţă de înălţime, un păr lung, şaten închis.cu un breton pe mijloc, care îi scotea în evidenţă ochii mari negri şi buzele pline. Purta mereu rochiţe pastelate, pantofi coloraţi (în limita posibilităţilor-deşi era dintr-o familie bună, dar vorbim despre anii 50.), eşarfe în păr, puloveraşe drăguţe, încheiate în faţă, peste rochiţe. De cele mai multe ori îşi marca talia de viespe cu o cureluşă în ton cu rochiţa.


 El- Ştefan. Un nume banal, dar un om excelent. Înalt, ochii albaştri, slăbuţ dar bine proporţionat. Tipic-emana masculinitate.


 S-au cunoscut la o expoziţie de pictură, şi au vorbit câte-n lună şi-n stele. Au bătut la pas străzile Parisului (amândoi fiind parizieni). Apoi s-au despărţit, dar cu promisiunea de a se revedea în următorul an, exact la aceaşi dată. Să zicem...să zicem aprilie. Nu contează data. 20 şi un pic.


 Anul următor, în aprilie, la ora stabilită amândoi erau acolo. Şi-au vorbit din nou, despre tot ce au făcut în anul acela. S-au despărţit cu aceaşi promisiune. Anul următor. Acelaşi loc, aceaşi oră.


 S-au întâlnit ani la rând... deşi erau ambii căsătoriţi, cu copii. Nu făceau nimic, doar vorbeau.


 ...Iar peste 50 de ani... El nu a mai apărut... Murise. 

Credeţi în iubire/prietenie care poate fi distrusă/întreruptă doar de moarte?

 ps- Povestea asta am auzit-o de la cineva, cum că ar fi un film, dar nu ştiu dacă e real sau nu. Detaliile sunt ale mele, scrise de mine, doar povestea în sine, ca idee am "preluat-o", să zic aşa.

Selling my feelings

Ai făcut licitaţie cu mine. Pe sentimentele mele. Un fel de... tu în mijlocul unei încăperi, strigând.

"Care dă mai mult? Haideţi, am aici toate visele ei. Am tolba plină. Să înceapă distracţia.
  
 Am amintirile, zâmbetele, ochii ei. Haideţi, haideţi, doamna din spate, cu mantou roşu? Vândut, ale dumnevoastre sunt doamnă.
  
 Am melodiile, cărţile, clipele. Mâinile ei. Am până şi somnul ei. Le vrea cineva?


 Uite, doamna din spate cu pantaloni mov. La tine merg anotimpurile şi răsăriturile ei. Şi bonus primeşti mirosul pielii ei de dimineaţă.


 Domnul din spate primeşte bucuria ei de a trăi, filmele ei preferate, bijuteriile, şi speranţa. E promoţie!


 Mai am ploaia, soarele ei, părul ei, minunea ei de a fi. Pozele ei. Ia-le tu, domnul din primul rând, pe toate!

 Tu, de acolo!!! Nu fi trist, tu primeşti cerul ei senin şi fericirea. Zâmbetele false nu ţi le dau, i le lăsăm ei. Îi vrei şi greşelile?Planurile? Iubirea? Ia-le! 


Săruturile furate, poveştile, amarul?Le vrea careva? Hai, se poate mai mult?


 Tu, da? Perfect, vândut!!!

La primul venit îi dau plăcerile ei. Vă dau tot, ca suvenir...

Licitaţie încheiată. Acum nu mai are nimic... "

 Ia-le pe toate şi du-le departe, o să construiesc altele.... Şi cel mai trist e că acum nu mai am puterea să pun mâna pe telefon. Acum când sunt cel mai singur suflet de pe aici... Şi mă întreb:cine sau ce îi dă cuiva vreun drept să scoată la licitaţie sentimentele altora?

Şi acum am realizat că în goana asta nebună de a uita am făcut doar să mă rănesc pe mine, făcând tot felul de chestii pe care în mod obişnuit nu le-aş fi făcut. Chestii făcute ca să uit (în caz că ar fi reuşit).

 Şi uite ce-am făcut... de uitat tot nu am uitat. De zâmbit zâmbesc mai rar. Mă arunc cu capul înainte şi ies sfâşiată...

 Uneori în goana asta nebună de a uita, fugi înainte, nu te uiţi înapoi, îţi reprimi sentimentele, refuzi că simţi. Te refuzi pe tine şi încerci să arunci praf, nisip şi noroi peste tot...Şi unde ajungi? Dacă nu aşa...atunci? Atunci cum uiţi?Să-mi spună şi mie cineva, că a trecut atâta timp şi abia acum mi-a sărit adevărul în faţă. Şi acum tind eu să întreb..."dar eu?eu ce mă fac acum?"

Şi-am plâns azi...uite aşa de ciudă că eu n-am însemnat atât cât alţii, că n-am însemnat nimic. Şi că am obosit şi nu ştiu ce se întâmplă...

 Nimic nu mai e la fel. Şi o să mă mai pierd încă odată. Şi nu mai pot să mă mai pierd!

Sunt curajoasă. La fel cum cred că sunteţi şi voi. Poate ne pică cerul în cap. Poate trăim o dramă. Poate ne vine să urlăm. Poate suntem trişti, supăraţi, ne lovim de egoism, ură, invidie. De oameni cărora nu le pasă. De un sistem de rahat. De oameni care nu ne ascultă niciodată, de zgomote, de aer poluat, de mizerie, de ştiri urâte, de oameni atât de urâţi pe interior încât îţi vine să plângi. De bani. De lipsa banilor.

 Şi totuşi găsim puterea să zâmbim. Poate chiar să ajutăm pe cineva. Şi totuşi când ajung acasă în patul meu, la laptopul meu, la camera mea primitoare...găsesc puterea. Şi apoi zâmbesc. Şi mă uit fie la un episod din serial, fie la un film drăguţ, fie citesc ceva, scriu pe blog, beau un pahar de suc sau cappucino, fumez o ţigară. Caut o melodie. Mai am puterea să mă îndrăgostesc. Mai caut o melodie, un film, un video. Ies cu cineva drag. Vorbesc la telefon.

 Găsim puterea în lucrurile mărunte, care sunt acolo şi zbiară "SUNT AICI! ....trebuie doar să mă vezi...şi să zâmbeşti..."

Professional make-up Babor and stuff

Despre oameni şi apucături

Pe cuvântul meu de onoare că mi-e silă de toţi retarzii şi oamenii limitaţi de pe lumea asta. Începând cu ăia care lasă commenturi impertinente în care-mi lasă cu mare drag sfaturi de viaţă că aia aşa, aia invers şi ailaltă pe dos. Pai bă, io nu ştiu dacă la voi la Ciorogârla v-au învăţat ăia de democraţie, dar tind să cred că da, că aţi înţeles-o greşit.

 Categoria 2. Ăştia care scriu posturi despre oameni, în principiu despre alte bloguri şi lansează tot felul de acuzaţii gen "m-ai copiat". Da, ţi-am copiat cuvinte gen "eu", "este", "noi". Ei lasă fată, eşti invidiată, esti bine. Tu le ai, tu le dai, tu le ceri, tu le faci. Tu eşti şef. 

Categoria 3. Idioţii ăia de trimit commenturi la toate blogurile posibile. Asta n-ar fi o problemă, dar când trimiţi ACELAŞI comment în care spui că îl citeşti zilnic şi-l admiri şi d-alea. Du-te mă...

 Nu accept ameninţări şi propuneri de reclame şi tot felu de alte d-alea la mine pe blog. Nu că nu le primesc, că din păcate le primesc, dar nu le vreau mă. Şi pe cuvântu meu de onoare, că scrii ceva şi primeşti comentarii care n-au nici în clin nici în mânecă cu ce-am scris eu. Pe principiul unde dai şi unde crapă.

 Aud tot mai des tipe care se plâng că aia-i aşa, aia nu, nu mă mai iubeşte. Nu te mai iubeşte, asta e. Taie-ţi venele. Nu poţi să trăieşti fără el? Asta să fie problema, nu plângem.

Sau oamenii care şi-ar da şi sufletul într-o relaţie. Puţin egoism e necesar (o mică paranteză:văzusem într-un serial, în Medium, cred, o chestie foarte mişto. Cum că şi la avioane, atunci când trebuie să îţi pui masca de oxigen, trebuie mai întâi să ţi-o pui ţie, iar abia apoi mamei, sorei sau cine-o fi lângă tine. Dacă te ajuţi pe tine, îi poţi ajuta şi pe alţii. )

 Mi s-a acrit de ţara asta, de lumea asta care merge spre nicăieri, iar eu sunt tot mai obosită şi plictisită. Nu-mi place noul program, -de clasa a 12a-, absolut deloc. Am nevoie de o veste excelentă, sau dacă nu măcar bună. Bunicică. Nu ştiu...


 To to list: (cu bulinuţe)

• Nu-mi mai bat capul cu toţi idioţii.
•  Nu mă mai enervez odată la 10 minute din fel şi fel de motive cretine, care în mod normal nu fac 2 bani
• Nu mă culc supărată
•  Îmi organizez timpul
•  Tai de pe "lista"oamenii care nu merită, în aşa fel încât să fiu înconjurată doar de cei care îmi emană energie pozitivă şi nu negativă
•  Studiez un pic mai intens pentru Cambridge.
• Zâmbesc mai des

 Lucruri pe care vă sfătuiesc şi pe voi să le faceţi..

Plouă infernal. Îmi imaginez o seară ca asta în braţele persoanei iubite. Poate cu reviste, filme, seriale, ceai cald de frăguţe, pijamale colorate, şosete cu degete, mâini calde, stropi de ploaie pe geam, zâmbete, FERICIRE...

Acum vreau cu disperare pe cineva care să merite, cineva după care să-mi pierd capul. Artificii, love at first sight. Nu prea cred în iubirea care vine treptat...

 Ca pe vremuri....

Timpul...

Nu am fost niciodată genul de om care să tacă. Adică nu-mi placi? Stai puţin, sigur ai să ştii asta. Şi nu pentru că îţi zic aşa de la obraz, ci pentru că o să vezi singur. Adică am o mutră expresivă, aşa cum zic unii şi alţii.

 Nu sunt genul de om care să înghită măgării şi măgării sau să fiu tratată ca o cârpă. Ca să ce? Din politeţe? Şi aici zic "Nu merci" şi ai să auzi ce am de zis. Că o să-ţi placă sau nu, aia iarăşi e strict problema ta, pe care n-ai decât să ţi-o rezolvi.

Niciodată nu mi-a păsat de ce crede ăla, sau aia, sau ceilalţi. Pentru simplu fapt că nu iau sfaturi de viată de la tot poporul. Dar când vine vorba de ăia dragi, fie că vorbim de mama, iubitul, prietena, una două îmi dau lacrimile şi mă simt prost.
Nici măcar de părerile altora nu prea îmi pasă, dacă nu îmi sunt apropiaţi. Amici? E ok, nici de la ăia nu prea iau sfaturi de viaţă. Adică le iau, dar nu le pun în practică.

 Încerc în permanenţă să fiu mai bună, dar am momente în care mă las pe tanjeală şi asta nu e un lucru bun. Uneori mi-e dor de tine, dar nu am ce să fac.

Timpul ne schimbă. Am devenit mai tolerantă (nu mai sunt atât de rea), am învăţat să am puţină răbdare, să tac, să ascult....



 Iar acum, dupa 5 luni pline, dacă mă întrebi pentru ce îţi mulţumesc, îţi mulţumesc pentru că mi-ai dezvoltat anumite pasiuni, pentru că ai avut grijă de mine şi m-ai maturizat din multe puncte de vedere şi pentru că m-ai învăţat să vreau mereu să fiu mai bună...

Şi timpul trece, etapele se schimbă, noi devenim mai buni...separat...