Zile fara soare, dar totuşi cu soare

 Ieri a fost una din cele mai bune zile din săptămână.

 Am început dimineaţa cu un cappucino de la automat, şi o ţigară (delicios ). Am continuat dimineaţa cu un test la filosofie, unde mi-am pus creieraşul în funcţiune la un eseu despre homo religiosus şi homo rationalis (adică omul care crede în destin, şi omul care crede în liberul-arbitru )

  

 Am continuat dimineaţa cu colegii, la Operetă la Braşov- Vânzătorul de păsări. Excelent, pe bune, am rămas uluită. Şi cu nişte poze geniale:

Am continuat după-masa cu o curăţenie şi un somn mic...

Şi seara am fost cu ai mei scumpi colegi , la concert Viţa de vie, şi Iris. Nu am poze din păcate, însă ne-am zbenguit, am ţipat, am cântat, eu am stat în cârcă (ih, ce bine să fii micuţă ), şi mi-am adus aminte de vechile melodii de la Viţa... Am cântat pe aceeaşi voce pe Vino la mine, Praf de stele, Varză...

 Am zâmbit şi am fost apoi în oraş, am râs, am făcut miştouri. Şi ne-am simţit bine. 

 Apoi am continuat noaptea într-o nota romantică şi am revăzut Jeux d enfant(Love me if you dare), un film francez extraordinar, care te face să vezi viaţa altfel, să îndrăzneşti, să ai curaj. Îţi arată că iubirea adevarată mereu îşi găseşte calea. Dacă nu l-aţi văzut, nu ştiu ce aşteptaţi!

 Iar azi, diseară, o să închei week-end-ul cu un concert Simplu. Spun că o să-l închei, pentru că duminica e zi de teatru, apoi de băiţă şi spălat pe păr, şi de făcut tot felul de chestioare pentru săptămâna care vine...

 Life s good

 PS-În amintirea trecutului-Viţa de vie-Vino la mine, m-a sensibilizat şi pe mine şi pe toţi cu care eram, de am cântat-o toata seara. Imaginaţi-vă o şleahtă de puşti pe străzi cântând "Vreau sa viiii iar inaaaapooooiii, să fim iar amandoiiii, vino la mineeee, vreau să fiu iaaaar cu tineeeeee"

Vreau!

Verbul care predomină în tot ce sunt eu zilele astea e "vreau!", "a vrea". Vreau să nu-mi mai fie frică, să nu mă mai sperie schimbările, să fiu mai bună, să se termine unele chestii odată, vreau să nu uit, vreau să nu uiţi, vreau să-mi iau inima în dinţi şi să trăiesc, vreau să ies din rutină şi vreau o pată de culoare.

 N-a fost cel mai bun an din viaţa mea, dar vreau să cred că încă se mai poate "drege". Că încă se mai poate întâmpla ceva bun, remarcabil, să fiu FERICITĂ- în adevăratul sens, aşa cum eram odată. Vreau să cred că viaţa asta nu e chiar aşa cum a fost în ultimul timp.

 Trăim într-o lume în care e ori da ori ba, ori alb ori negru, ori totul ori nimic, n-avem timp de pierdut, nu te plac, pa, la revedere. Ne despărţim prin sms-uri, ne rănim, ne dezamăgim, cu nicio remuşcare, nicio jenă. Adică pa, tu pleci, vine alta, şi tot aşa. E simplu.

 Şi vreau să cred că de acum o să fie simplu, că de acum vine liniştea...

Produsele elf-swatch

Deşi blogul meu nu este nici pe departe unul de fashion sau de make up, sunt şi eu foarte interesată de machiaj şi experimentez ori de câte ori am timp şi chef. Aşa că, prin urmare, mi-am comandat şi eu renumitele produse E.L.F- nu ştiam din ele, din auzite. Sunt nişte produse bune, ieftine, singurul lucru dezamăgitor la ele e că în America (că de acolo provin), sunt doar 1 dolar per bucată. Mă rog, am înţeles că costă şi transport şi tot pentru ca ei să le poată aduce de acolo. Oricum, a fost o promoţie la ei pe site cu 8 ron bucata. Deci sunt mulţumită.

 Trusa de farduri-Brightening eye colour- Rocher

O trusă care-mi place foarte mult, deşi se vede aiurea în poze, datorită aparatului care nu e tocmai unul profesional.

 Fard cremă- Nuanţa blueberry

 Şi ăsta îmi place foarte mult, se vede extraordinar pe ploape şi pare foarte rezistent, iar culorile sunt foarte intense

 Candy shop lip gloss- Mocha Maniac

 Nu am reuşit să pozez mâna, dar e super super tare, are un miros de ciocolată de mai mai că ai mânca luciuri de buze. Great!


 Şi last but not least, luciu de buze Pumping lip glaze- Nuanţa Mocha Ice. Miroase a menta, e foarte răcoritor. O parte e gloss transparent, iar cealaltă un pic mai deschisă (ca în prima poză, cea cu tubul)

 Ar mai fi 2 rimeluri, unul de la E.L.F, care încă nu l-am încercat şi tot ce pot să zic despre el este că are 2 părţi. Pe o parte e water resist şi pe cealalta rimel normal.
 Şi rimelul maybelline colosal cel care acum e la promoţie cu 15 roni, în aproape orice magazin. Eu am luat pe maron, e superb, şi face nişte gene foarte lungi, numai bune de ;;).

 Deşi posturile astea nu sunt genul meu (şi nici al blogului), am făcut asta în caz că va fi util cuiva. În concluzie, ador E.L.F şi cu siguranţă voi mai comanda!

PS ofttopic-  Nu sunt o snoabă, nu sunt ahtiată după vizualizări şi commenturi, dar am văzut azi că sunt pe locul 868, ultima oară când văzusem eram pe 1087, şi nu poate decât să mă bucure e un fel de confirmare a  muncii mele. Mulţumesc!!!

 Cu drag,
 Miss S

Forever?

Vreau să vă spun o poveste....

 Se întâmpla în anul 1950. Erau un el şi o ea. Ea avea un nume tare frumos. O chema Anelize. Un nume atât de rar întâlnit, dar care totuşi îi venea mănuşă. Anelize era frumoasă. Avea ochii mari, negri, o talie subţire şi un bust mare. Era micuţă de înălţime, un păr lung, şaten închis.cu un breton pe mijloc, care îi scotea în evidenţă ochii mari negri şi buzele pline. Purta mereu rochiţe pastelate, pantofi coloraţi (în limita posibilităţilor-deşi era dintr-o familie bună, dar vorbim despre anii 50.), eşarfe în păr, puloveraşe drăguţe, încheiate în faţă, peste rochiţe. De cele mai multe ori îşi marca talia de viespe cu o cureluşă în ton cu rochiţa.


 El- Ştefan. Un nume banal, dar un om excelent. Înalt, ochii albaştri, slăbuţ dar bine proporţionat. Tipic-emana masculinitate.


 S-au cunoscut la o expoziţie de pictură, şi au vorbit câte-n lună şi-n stele. Au bătut la pas străzile Parisului (amândoi fiind parizieni). Apoi s-au despărţit, dar cu promisiunea de a se revedea în următorul an, exact la aceaşi dată. Să zicem...să zicem aprilie. Nu contează data. 20 şi un pic.


 Anul următor, în aprilie, la ora stabilită amândoi erau acolo. Şi-au vorbit din nou, despre tot ce au făcut în anul acela. S-au despărţit cu aceaşi promisiune. Anul următor. Acelaşi loc, aceaşi oră.


 S-au întâlnit ani la rând... deşi erau ambii căsătoriţi, cu copii. Nu făceau nimic, doar vorbeau.


 ...Iar peste 50 de ani... El nu a mai apărut... Murise. 

Credeţi în iubire/prietenie care poate fi distrusă/întreruptă doar de moarte?

 ps- Povestea asta am auzit-o de la cineva, cum că ar fi un film, dar nu ştiu dacă e real sau nu. Detaliile sunt ale mele, scrise de mine, doar povestea în sine, ca idee am "preluat-o", să zic aşa.

Selling my feelings

Ai făcut licitaţie cu mine. Pe sentimentele mele. Un fel de... tu în mijlocul unei încăperi, strigând.

"Care dă mai mult? Haideţi, am aici toate visele ei. Am tolba plină. Să înceapă distracţia.
  
 Am amintirile, zâmbetele, ochii ei. Haideţi, haideţi, doamna din spate, cu mantou roşu? Vândut, ale dumnevoastre sunt doamnă.
  
 Am melodiile, cărţile, clipele. Mâinile ei. Am până şi somnul ei. Le vrea cineva?


 Uite, doamna din spate cu pantaloni mov. La tine merg anotimpurile şi răsăriturile ei. Şi bonus primeşti mirosul pielii ei de dimineaţă.


 Domnul din spate primeşte bucuria ei de a trăi, filmele ei preferate, bijuteriile, şi speranţa. E promoţie!


 Mai am ploaia, soarele ei, părul ei, minunea ei de a fi. Pozele ei. Ia-le tu, domnul din primul rând, pe toate!

 Tu, de acolo!!! Nu fi trist, tu primeşti cerul ei senin şi fericirea. Zâmbetele false nu ţi le dau, i le lăsăm ei. Îi vrei şi greşelile?Planurile? Iubirea? Ia-le! 


Săruturile furate, poveştile, amarul?Le vrea careva? Hai, se poate mai mult?


 Tu, da? Perfect, vândut!!!

La primul venit îi dau plăcerile ei. Vă dau tot, ca suvenir...

Licitaţie încheiată. Acum nu mai are nimic... "

 Ia-le pe toate şi du-le departe, o să construiesc altele.... Şi cel mai trist e că acum nu mai am puterea să pun mâna pe telefon. Acum când sunt cel mai singur suflet de pe aici... Şi mă întreb:cine sau ce îi dă cuiva vreun drept să scoată la licitaţie sentimentele altora?

Şi acum am realizat că în goana asta nebună de a uita am făcut doar să mă rănesc pe mine, făcând tot felul de chestii pe care în mod obişnuit nu le-aş fi făcut. Chestii făcute ca să uit (în caz că ar fi reuşit).

 Şi uite ce-am făcut... de uitat tot nu am uitat. De zâmbit zâmbesc mai rar. Mă arunc cu capul înainte şi ies sfâşiată...

 Uneori în goana asta nebună de a uita, fugi înainte, nu te uiţi înapoi, îţi reprimi sentimentele, refuzi că simţi. Te refuzi pe tine şi încerci să arunci praf, nisip şi noroi peste tot...Şi unde ajungi? Dacă nu aşa...atunci? Atunci cum uiţi?Să-mi spună şi mie cineva, că a trecut atâta timp şi abia acum mi-a sărit adevărul în faţă. Şi acum tind eu să întreb..."dar eu?eu ce mă fac acum?"

Şi-am plâns azi...uite aşa de ciudă că eu n-am însemnat atât cât alţii, că n-am însemnat nimic. Şi că am obosit şi nu ştiu ce se întâmplă...

 Nimic nu mai e la fel. Şi o să mă mai pierd încă odată. Şi nu mai pot să mă mai pierd!

Sunt curajoasă. La fel cum cred că sunteţi şi voi. Poate ne pică cerul în cap. Poate trăim o dramă. Poate ne vine să urlăm. Poate suntem trişti, supăraţi, ne lovim de egoism, ură, invidie. De oameni cărora nu le pasă. De un sistem de rahat. De oameni care nu ne ascultă niciodată, de zgomote, de aer poluat, de mizerie, de ştiri urâte, de oameni atât de urâţi pe interior încât îţi vine să plângi. De bani. De lipsa banilor.

 Şi totuşi găsim puterea să zâmbim. Poate chiar să ajutăm pe cineva. Şi totuşi când ajung acasă în patul meu, la laptopul meu, la camera mea primitoare...găsesc puterea. Şi apoi zâmbesc. Şi mă uit fie la un episod din serial, fie la un film drăguţ, fie citesc ceva, scriu pe blog, beau un pahar de suc sau cappucino, fumez o ţigară. Caut o melodie. Mai am puterea să mă îndrăgostesc. Mai caut o melodie, un film, un video. Ies cu cineva drag. Vorbesc la telefon.

 Găsim puterea în lucrurile mărunte, care sunt acolo şi zbiară "SUNT AICI! ....trebuie doar să mă vezi...şi să zâmbeşti..."

Professional make-up Babor and stuff

Despre oameni şi apucături

Pe cuvântul meu de onoare că mi-e silă de toţi retarzii şi oamenii limitaţi de pe lumea asta. Începând cu ăia care lasă commenturi impertinente în care-mi lasă cu mare drag sfaturi de viaţă că aia aşa, aia invers şi ailaltă pe dos. Pai bă, io nu ştiu dacă la voi la Ciorogârla v-au învăţat ăia de democraţie, dar tind să cred că da, că aţi înţeles-o greşit.

 Categoria 2. Ăştia care scriu posturi despre oameni, în principiu despre alte bloguri şi lansează tot felul de acuzaţii gen "m-ai copiat". Da, ţi-am copiat cuvinte gen "eu", "este", "noi". Ei lasă fată, eşti invidiată, esti bine. Tu le ai, tu le dai, tu le ceri, tu le faci. Tu eşti şef. 

Categoria 3. Idioţii ăia de trimit commenturi la toate blogurile posibile. Asta n-ar fi o problemă, dar când trimiţi ACELAŞI comment în care spui că îl citeşti zilnic şi-l admiri şi d-alea. Du-te mă...

 Nu accept ameninţări şi propuneri de reclame şi tot felu de alte d-alea la mine pe blog. Nu că nu le primesc, că din păcate le primesc, dar nu le vreau mă. Şi pe cuvântu meu de onoare, că scrii ceva şi primeşti comentarii care n-au nici în clin nici în mânecă cu ce-am scris eu. Pe principiul unde dai şi unde crapă.

 Aud tot mai des tipe care se plâng că aia-i aşa, aia nu, nu mă mai iubeşte. Nu te mai iubeşte, asta e. Taie-ţi venele. Nu poţi să trăieşti fără el? Asta să fie problema, nu plângem.

Sau oamenii care şi-ar da şi sufletul într-o relaţie. Puţin egoism e necesar (o mică paranteză:văzusem într-un serial, în Medium, cred, o chestie foarte mişto. Cum că şi la avioane, atunci când trebuie să îţi pui masca de oxigen, trebuie mai întâi să ţi-o pui ţie, iar abia apoi mamei, sorei sau cine-o fi lângă tine. Dacă te ajuţi pe tine, îi poţi ajuta şi pe alţii. )

 Mi s-a acrit de ţara asta, de lumea asta care merge spre nicăieri, iar eu sunt tot mai obosită şi plictisită. Nu-mi place noul program, -de clasa a 12a-, absolut deloc. Am nevoie de o veste excelentă, sau dacă nu măcar bună. Bunicică. Nu ştiu...


 To to list: (cu bulinuţe)

• Nu-mi mai bat capul cu toţi idioţii.
•  Nu mă mai enervez odată la 10 minute din fel şi fel de motive cretine, care în mod normal nu fac 2 bani
• Nu mă culc supărată
•  Îmi organizez timpul
•  Tai de pe "lista"oamenii care nu merită, în aşa fel încât să fiu înconjurată doar de cei care îmi emană energie pozitivă şi nu negativă
•  Studiez un pic mai intens pentru Cambridge.
• Zâmbesc mai des

 Lucruri pe care vă sfătuiesc şi pe voi să le faceţi..

Plouă infernal. Îmi imaginez o seară ca asta în braţele persoanei iubite. Poate cu reviste, filme, seriale, ceai cald de frăguţe, pijamale colorate, şosete cu degete, mâini calde, stropi de ploaie pe geam, zâmbete, FERICIRE...

Acum vreau cu disperare pe cineva care să merite, cineva după care să-mi pierd capul. Artificii, love at first sight. Nu prea cred în iubirea care vine treptat...

 Ca pe vremuri....

Timpul...

Nu am fost niciodată genul de om care să tacă. Adică nu-mi placi? Stai puţin, sigur ai să ştii asta. Şi nu pentru că îţi zic aşa de la obraz, ci pentru că o să vezi singur. Adică am o mutră expresivă, aşa cum zic unii şi alţii.

 Nu sunt genul de om care să înghită măgării şi măgării sau să fiu tratată ca o cârpă. Ca să ce? Din politeţe? Şi aici zic "Nu merci" şi ai să auzi ce am de zis. Că o să-ţi placă sau nu, aia iarăşi e strict problema ta, pe care n-ai decât să ţi-o rezolvi.

Niciodată nu mi-a păsat de ce crede ăla, sau aia, sau ceilalţi. Pentru simplu fapt că nu iau sfaturi de viată de la tot poporul. Dar când vine vorba de ăia dragi, fie că vorbim de mama, iubitul, prietena, una două îmi dau lacrimile şi mă simt prost.
Nici măcar de părerile altora nu prea îmi pasă, dacă nu îmi sunt apropiaţi. Amici? E ok, nici de la ăia nu prea iau sfaturi de viaţă. Adică le iau, dar nu le pun în practică.

 Încerc în permanenţă să fiu mai bună, dar am momente în care mă las pe tanjeală şi asta nu e un lucru bun. Uneori mi-e dor de tine, dar nu am ce să fac.

Timpul ne schimbă. Am devenit mai tolerantă (nu mai sunt atât de rea), am învăţat să am puţină răbdare, să tac, să ascult....



 Iar acum, dupa 5 luni pline, dacă mă întrebi pentru ce îţi mulţumesc, îţi mulţumesc pentru că mi-ai dezvoltat anumite pasiuni, pentru că ai avut grijă de mine şi m-ai maturizat din multe puncte de vedere şi pentru că m-ai învăţat să vreau mereu să fiu mai bună...

Şi timpul trece, etapele se schimbă, noi devenim mai buni...separat...

Uneori...

De multe ori am fost rea, am fost o scârbă cu oamenii pe care i-am iubit şi îi iubesc în continuare. Am aruncat vorbe grele, am urlat şi am bătut din picior inutil. De multe ori nu mi-a păsat de sacrificiile sau dovezile altora de iubire. Nu mi-a păsat decât după ce am realizat că am greşit iar de multe ori lacrimile sau scuzele nu mai valorează nimic în comparaţie cu rănile pe care le poţi lăsa apropiaţilor.

Dar aşa cum eu am lăsat răni, alţii au lăsat răni şi mai adânci în mine. Răni care deşi par vindecate, nu sunt. Răni pe care de multe ori le ascund, le evit şi fug de ele. Dar mi se mai arată trecutul din când în când.

 Nu mă mai recunosc, nu ştiu ce e cu mine, văd în oglindă un chip străin. Dar fac teatru, şi îmi port măştile. Mint şi rănesc cu uşurinţă. Am avut de la cine învăţa.

 Nu sunt cea mai bună nici pe departe. Nu sunt frumoasă, nu sunt curajoasă, nu lupt pentru scopurile mele. Şi uneori mă simt singură...

"Lucrurile importante trebuie să le cauţi cu sufletul, nu se arată ochilor..."

Review-recomandare

Un film extrem de bun, cu un joc actoricesc extraordinar şi poveste-deşi banală- pusă în scenă curat şi frumos. Joacă Kevin Zegers şi Sarmaire Armstrong, tineri, frumoşi şi talentaţi.

 Povestea e următoarea: Woody şi Nell se cunosc din copilărie, sunt vecini, dar sunt total diferiţi. Woody are o bursă sportivă, în timp ce Nell învaţă mult pentru a frecventa cursurile de la Yale. În plus, nu se pot suferi. Din păcate, o ceartă care izbucneşte între ei în faţa unui exponat aztec dintr-un muzeu, are un efect devastator: cei doi se trezesc a doua zi că au trupul celuilalt. Şi asta nu e totul: fiecare distruge sistematic viaţa celuilalt, până când îşi dau seama că trebuie să colaboreze ca să o scoată la capăt. Finalul vă las să-l descoperiţi singuri!

 Vă las trailerul şi câteva poze. Enjoy

Un al doilea film văzut tot recent care mie mi-a plăcut enorm de mult este The odd couple.

Un film mai mult decât bestial, cu 2 mari actori, jucat excelent, te face să râzi cu lacrimi. Perfect pentru o seară de leneveală dar totuşi cu chef de fun.

 Treaba merge cam aşa: Oscar (Walter Matthau) şi Felix (Jack Lemmon), doi prieteni vechi, nu s-au văzut timp de 17 ani. Acum Oscar locuieşte în Florida, iar Felix în New York. Într-o bună zi, Oscar este invitat de fiul său, Bruce, care îl invită să ia parte la nunta lui cu fiica lui Felix, care va avea loc în California. Oscar şi Felix se întâlnesc din nou la aeroportul internaţional din Los Angeles şi închiriază împreună o maşină pentru a ajunge la San Malina. Călătoria se transformă într-o adevărată odisee: cei doi se rătăcesc, strică maşina, au probleme cu poliţia, descoperă un cadavru, iar Felix o întâlneşte pe femeia vieţii lui. Toate aceste peripeţii nu îi împiedica totuşi să ajungă la timp la nuntă.

  

Enjoy!

Despre despărţire sau "eu ce mă fac acum?"

Mereu am fost o prietenă bună şi o persoană de încredere, aşa că apropiaţii (mai mult sau mai puţin), mereu îmi cer un sfat, o părere sau o vorbă bună. Inclusiv când vine vorba despre despărţiri. Şi să fiu a naibii dacă nu înţeleg cum e când ăla pe care-l iubeşti alege să...plece. Că are un motiv plauzibil sau nu, asta nu contează. Ideea e că pleaca. Adică c'est fini, it's over, bye bye, pa-pa şi n-am cuvinte. Şi tu fraiero, asta e, rămâi singură, treaba ta. Şi după asta e senzaţia aia cretină ca şi cum ţi-ar fi tăiat cineva o mână. Şi stai şi te uiţi în gol, eventual mai şi boceşti că ce naiba să faci altceva, şi te întrebi "da' io?io ce fac acum?" Am fost şi eu aşa, deci să mor dacă nu înţeleg situaţia. E starea aia de nici singur nu-ţi vine să stai, de fapt îţi vine să te duci dracu direct, să nu mai auzi, să nu mai vezi, să nu mai ştii. E prima fază, aia în care încă negi (asta am experimentat-o din plin, nu credeam că se întâmpla, era ca prin vis). Negi, nu îţi vine să crezi că ţi se întâmpla ţie, bla bla şi so on. Apoi a doua faza e cea în care îţi vine să-l suni să înjuri. Te apucă nervii şi ura. Îţi vine să pui mâna pe telefon să suni, aproape că-ţi vine să implori. Dacă eşti deştept, n-o faci, te abţii. Că de multe ori nu merită să lupţi. Şi apoi toţi ştim cum e. Nu ştii cum să ieşi din starea aia de amorţeală, nu mănânci, fumezi într-una, eventual mai şi bei. În aparenţă e mai bine la băutură. Că cică uiţi. În esenţă te faci mangă şi dai mesaje de dragoste. Să plângi şi mai tare dimineaţă. Şi apoi trec zilele, tu începi să nu te mai gândeşti aşa des. Aici apare resemnarea... acum depinde de tine, cât timp îţi ia să ajungi aici...

 Eu am depăşit momentele astea. Am fost tare şi am renunţat la ceva care mă distrugea, nu mă facea fericită. Dar acum din ce în ce mai multe persoane la care ţin şi sunt apropiată de ele trec prin asta. Şi zău de nu-mi vine să mor când aud "dar eu nu pot să trăiesc fără el"sau veşnica "eu ce mă fac acum?" Ce te faci? NIMIC. Asta e cheia. Toate trec, vin, pleacă... Nu merită. Între tine şi mine...păi nu te supăra, da mă aleg pe mine. Zău. Şi apoi na, n-am băut 18 ani să pic sub masă, n-oi bea acum. Nu mă iubeşti? Pleacă. Uită de mine.  

 Şi mi-e aşa greu că nu ştiu cum să consolez oamenii dragi, mi-e aşa de greu să le zic că îi înţeleg, dar nu mai ştiu cum e, că eu mi-am băgat minţile în cap şi m-am ales pe mine...

 Şi mi-e şi mai greu să le explic cum să uite. Mi-e greu să le ajut, că nu au cum să te ajute ăia din jur...tre să te ajuţi tu, că dacă tu n-o faci, n-o face nimeni maică...

 Cred că soluţia de a trece peste e de a petrece timp cu propria persoană. Să citeşti, să faci toate lucrurile care odată îţi făceau plăcere. Să îţi aduci aminte de lucrurile rele, nu de alea bune... Să zâmbeşti şi să te distrezi. Dacă îţi face bine, să vorbeşti despre asta, să te descarci. Cred că cea mai rea chestie e să te arunci în braţele primului-venit. Asta nu ajută niciodată. Până la urmă despărţirea nu e o drama. Că viaţa merge înainte....

 Voi? Voi cum treceţi peste o despărţire? Aveţi un remediu-cheie?

SuperBlog

 1. M-am înscris la Superblog 2010, dintr-o prostie, dar nu m-am putut abţine. Dacă vreţi şi voi, găsiţi detalii AICI .
Încercaţi-vă norocul, nu aveţi nimic de pierdut, eventual de câştigat. Premii totale în valoare de 13.000 de USD oferite sub vouchere de cumpărături. Haideţi, curaj!